Reforme agrare
În evul mediu clasa politică era boierimea care datora credinţă şi supunere domnului. Acesta era autoritatea centrală căreia toţi stăpânii de pământ, laici sau ecleziastici, i se supuneau. „Uns al lui Dumnezeu (la înscăunare avea loc ceremonia ungerii cu Sfântul Mir)", domnul cârmuia ţara din mila lui Dumnezeu, aşa cum se arată în partea de început a documentelor emise în cancelariile domnitorilor. El avea „drept de viaţă şi de moarte" asupra tuturor supuşilor, indiferent de rangul lor social.
Ca răsplată pentru supunere şi ascultare faţă de domn, boierii aşteptau „mila Domnului", adică o dregătorie şi danie de moşii, pentru că el era stăpânul pământului şi al celor ce-l locuiau. La rândul lor, boierii erau mici suverani, care se comportau ca atare. Ei deţineau întinse domenii, care erau lucrate prin munca ţăranilor: cei aflaţi în dependenţă personală (rumânii sau vecinii) ori ţăranii liberi, lipsiţi de pământ şi acceptaţi pe domeniu pe baza unor înţelegeri care precizau obligaţiile faţă de stăpânul pământului. Obligaţiile ţăranilor faţă de proprietarii de pământ (boieri sau mănăstiri) erau: dijma (adică a zecea parte din produsele obţinute de ţăran), claca, dar şi unele taxe băneşti.
Deşi pământul era de bună calitate, însă posibilitatea de a fi muncit („inventarul uman") era redusă, în felul acesta se explică de ce în secolele XV-XVIII bogăţia cea mai însemnată „o constituiau însă vitele". La puţinătatea braţelor de muncă se mai adăuga insecuritatea, cauzată de desele războaie şi năvăliri, dar şi „practicarea de către domnie a tacticii" pârjolirii pământului în faţa invadatorilor.
Ca şi în perioada anterioară, în veacul al XVII-lea cultura plantelor, dar mai ales creşterea animalelor sunt sectoarele predominante de producţie. În această perioadă puterea boierimii creşte şi apar marile proprietăţi agricole. La începutul acestui secol este adusă în ţară din Mexic o plantă nouă, cu o productivitate mare şi care s-a răspândit repede (porumbul). În acest secol şi începutul celui de-al XVIII-lea, obligaţiile ţării faţă de Înalta Poartă încep să crească din nou. La aceasta se adaugă pătrunderea elementului grec în administraţie, fapt ce a nemulţumit pe boieri, văzându-se concuraţi la ocuparea dregătoriilor.
Dominaţia otomană constituia principalul obstacol în calea dezvoltării capitalismului în Ţara Românească şi Moldova. După Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei (1710-1711) şi Ştefan Cantacuzino (1714-1715), domnitorul Ţării Româneşti, a fost instaurat regimul fanariot pentru 100 de ani, când domnii au fost numiţi de către sultan, fără să mai fie aleşi de către boieri. Acest lucru a însemnat în plan politic regres evident, iar în plan economic, sporirea cuantumului şi numărului contribuţiilor, prestaţiilor şi darurilor către Înalta Poartă, având drept urmare apăsarea tot mai mare a locuitorilor .
Despre această perioadă istoricul Florin Constantiniu spune: „Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit «secolul reformelor», întrucât, de-a lungul a peste o sută de ani, toate sectoarele vieţii sociale - fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură - au făcut obiectul unor ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea". Populaţia rurală aservită se afla sub autoritatea stăpânului ei, fie laic, ori ecleziastic, iar ţăranii liberi, cu pământ puţin ori deloc, luau de la stăpânii de moşii anumite suprafeţe pentru a le munci pe baza unor învoieli care le erau tot mai defavorabile.
Ţăranii (rumânii) aflându-se sub autoritatea totală a stăpânilor lor, au fost lipsiţi de reglementări în ceea ce priveşte obligaţiile lor în muncă. Asprimea obligaţiilor a făcut ca unii rumâni să se mute de pe o moşie pe alta, schimbând stăpânul, ba chiar părăsind ţara, efectul direct fiind micşorarea numărului contribuabililor. Ca urmare, domnitorul Constantin Mavrocordat a luat hotărârea, la 1 martie 1746, ca rumânii care vor reveni în ţară să fie oameni liberi. Această măsură impunea desfiinţarea şerbiei, fapt produs „la 5 august 1746, pe calea unei condamnări canonice, adică a relevării incompatibilităţii dintre morala creştină şi instituţia şerbiei (un creştin nu-l poate ţine în robie pe fratele său!); stăpânii rumânilor erau invitaţi să-i elibereze pe aceştia pentru a-şi mântui sufletele", iar cei ce nu voiau să facă acest gest, urmau să primească de la ţărani suma de 10 taleri.
În acest fel au fost „unificate cele două categorii ale populaţiei domaniale - rumâni şi oameni liberi cu învoială - devenind cu toţii clăcaşi îndatoraţi la 12 zile de clacă pe an", însă dijma a rămas în continuare „forma cea mai importantă a rentei feudale".
Pentru a întări controlul domniei în domeniul administraţiei şi justiţiei, Constantin Mavrocordat a numit în fruntea fiecărui judeţ (în Ţara Românească) şi ţinut (în Moldova) câte doi ispravnici, care aveau competenţe pe linie administrativă, fiscală şi judiciară. Iar pentru evitarea abuzurilor dregătorilor faţă de contribuabili, a fost introdusă salarizarea tuturor funcţionarilor statului .
Despre starea în care se aflau locuitorii satelor din Ţara Românească, la începutul secolului al XIX-lea, ne informează boierul Dinicu Golescu (Constantin Radovici) din Goleştii Muşcelului (astăzi sat al oraşului Ştefăneşti), fruntaş al generaţiei liberale progresiste. Acesta, între anii 1824-1826, face o călătorie în Transilvania, Ungaria, Austria şi Italia, iar impresiile le aşează în filele unei cărţi intitulată «Însemnarea călătoriei mele», tipărită la Buda în anul 1827, în care zugrăveşte societatea în care trăia, reliefând tratamentul la care erau supuşi locuitorii satelor. El se arată mâhnit de starea în care se aflau ţăranii din ţara sa, deşi lucrau numai 12 zile pe an proprietarului de pământ, faţă de 198 în Transilvania şi 104 în Ungaria. „Şi cu toate acestea sunt mai fericiţi decât românii noştri, care lucrează numai 12 zile pe an. Acum judece fiecare, care pot fi pricinile de a fi mai în bună stare aceia care muncesc altora peste 200 zile pă an, de cei care lucrează numai 12, decât numai căci nu-i lipseşte din auzul urechii, de cum se naşte şi până moare, cuvintele: «ado banii!» cu feliurimi de mijloace prefăcute, în auzire numai drepte".
Printre metehnele societăţii în care trăia, boierul Dinicu Golescu dezvăluie şi mijloacele primitive de care se foloseau slujbaşii statului pentru strângerea dărilor: „Să cutremură mintea omului când îş va aduce aminte că făptura dumnezeirii, omenirea, fraţii noştri, au fost câte zece aşternuţi pe pământ cu ochii în soare şi o bârnă mare şi grea pusă pe pântecile lor, ca muşcându-i muştele şi ţânţarii, nici să să poată a se feri".
Tratamentul neomenos aplicat locuitorilor i-a adus în aşa stare încât „intrând cinevaş într-acele locuri, unde să numesc sate, nu va vedea nici biserică, nici casă, nici împrejurul casei, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu sămănăturile omului pentru hrana familiei lui, şi, în scurt, nimică, ci numai nişte odăi de pământ, ce le zic bordeie, unde intrând cinevaş, nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ, încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrei, şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă. Şi, după sobă, încă o altă gaură, prin care trebuie el să scape, fugind cum va simţi că au venit cinevaş la uşă-i; căci ştie că nu poate fi alt decât un trimis spre împlinire de bani. Şi el neavând să dea, ori o să-l bată, ori o să-l lege şi o să-l ducă şi să-l vânză pentru un an, doi, şi mai mulţi, sau la un boiernaş, sau la un arendaş, sau la oricine să va găsi, ca el să-i slujească acei bani, şi banii ce să dau pentru slujba acelor ani să să ia pentru birul lui (iarăş zic că, adevărat, milostivul Dumnezeu este foarte răbdător). Ce era dator această făptură dumnezeiască să şi robească ca să dea şi ce nu are domnului?".
Dinicu Golescu merge cu descrierea în profunzime a vieţii ţăranului sărac: „Şi apoi intrând cinevaş întru acele bordeie ale lor, peste putinţă era de a găsi pe trupurile lor şi în casă lucru de zece lei: căci şi căldarea cu care o să-şi facă mămăliga nu o are fiecine, ci sunt cinci-şase tovarăş pe una. Şi când aceştia, din norocire, prindea de veste când vinea în satul lor zapciu, po
Concluzia boierului, privitor la starea anormală în care se aflau contribuabilii, era că cei ce trebuia să vadă erau orbi şi dezinteresaţi: „Ci pricina este căci domnii şi noi, boierii, nu-i vedem pe aceştea niciodată, ci îi văd numai aceia care merg să-i siluiască, să-i pedepsească şi să împlinească, care au suflete otrăvite şi fără nici o cunoştinţă de datoriile către omenire".
Punerea ţăranului în posesia pământului pe care îl lucra era soluţia ridicării lui din starea în care se afla. Unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859 a creat condiţii pentru realizarea unor importante reforme în ţară.
Cea mai dificilă reformă adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost cea agrară, fiindcă trebuia înfrântă rezistenţa conservatorilor. Pentru rezolvarea acestei reforme trebuia mai întâi ca statul să intre în posesia întinselor suprafeţe pe care le stăpâneau mănăstirile. Astfel, prin legea din 13/25 decembrie 1863, au fost trecute în proprietatea statului toate averile mănăstirilor închinate şi neînchinate din România. În felul acesta, suprafaţa de pământ care putea fi împărţită ţăranilor a sporit simţitor.
Legea rurală a fost promulgată la 14/26 august 1864, pe baza căreia au fost împroprietăriţi ţăranii, desfiinţându-se totodată şi claca (boierescul). La art. X al legii se preciza: „Se desfiinţează odată pentru totdeauna şi în toată întinderea României claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne, şi alte asemenea sarcini, datorită stăpânilor de moşii sau în natură sau în bani".
Reforma agrară din anul 1864 în Aninoasa şi Valea Siliştii
Beneficiari ai acestei legi au fost şi clăcaşii din satele Aninoasa şi Valea Siliştii, în total 191 de familii, toate aflate pe moşia statului „numită a mănăstirii Aninoasa". Prin urmare, toţi locuitorii celor două sate, au fost clăcaşi pe moşia mănăstirii Aninoasa, expropriată pe baza legii amintite. Potrivit legii, cei ce urmau să fie împroprietăriţi, au fost împărţiţi în trei categorii, în funcţie de numărul de animale de muncă pe care le deţineau: cei cu patru boi şi o vacă intrau în categoria I şi primeau câte 11 pogoane, pentru care plăteau o despăgubire de 133 de lei, anual, timp de 15 ani, fiecare; cei cu doi boi şi o vacă, formau categoria a II-a, primeau câte 7 pogoane şi 19 prăjini şi plăteau câte 100,24 lei, anual; iar cei cu braţele şi o vacă primeau câte 4 pogoane şi 15 prăjini, pentru care plăteau câte 71,20 lei, anual, şi tot timp de 15 ani, fiecare familie.
Aşadar, au fost împroprietăriţi fruntaşii (categoria I), mijlocaşii (categoria a II-a) şi pălmaşii (cei de categoria a III-a, fără animale de muncă) cu suprafeţele de pământ pe care le aveau în folosinţă. Suprafeţele împărţite formau o treime, iar celelalte două treimi rămâneau proprietarului; în cazul de faţă, proprietarul era statul, ca urmare a secularizării proprietăţii mănăstirii Aninoasa. Treimea împărţită a creat şi toponimul cu acelaşi nume (în satul vecin Domneşti, toponimul se păstrează şi astăzi).
N-au fost înscrişi pe listele de împroprietăriţi însurăţeii anului 1864 şi cei aflaţi în armată, iar văduvele şi sătenii care aveau alte meserii şi nu erau clăcaşi, au primit doar locuri de casă.
Prin această lege se desfiinţa claca (boierescul), art. 1 precizând: „Sătenii clăcaşi (pontaşi) sânt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor, în întindere ce se hotărăşte prin legile în fiinţă".
Loturile pe care le-au primit ţăranii nu puteau fi înstrăinate ori ipotecate timp de 30 de ani. Ţăranii urmau să intre în posesia loturilor la 23 aprilie 1865 (Sf. Gheorghe), iar până atunci se întocmeau formalităţile: măsurarea loturilor, rezolvarea contestaţiilor, definitivarea tabelelor etc. Lucrurile n-au fost chiar simple pentru că au apărut diferite greutăţi: administraţia era nepregătită, dar şi coruptă, lipseau inginerii topografi, ţăranii nu ştiau carte şi puteau fi înşelaţi etc. Comitetele judeţene care răspundeau de aplicarea legii erau formate din mari proprietari, din care cauză litigiile erau soluţionate, în general, în favoarea lor. Din aceste motive lucrările s-au prelungit până în anul 1866, iar unele contestaţii s-au făcut şi mai târziu.
Legea agrară a pus capăt relaţiilor medievale prin desfiinţarea clăcii, zeciuielii şi altor obligaţii. Clăcaşii au devenit mici proprietari liberi. Însă cei cu pământ puţin, au rămas în continuare săraci, ca să nu mai vorbim de văduve care au rămas tot în nevoi.
Până la această reformă ţăranii (clăcaşii) lucrau de la proprietari cât pământ puteau, dar după ce au devenit proprietari, pământul se împărţea, prin moştenire, la câţi copii avea fiecare, astfel că, încet, încet, loturile primite la împroprietărire au devenit tot mai mici. De aceea se poate spune că problema pământului a fost rezolvată doar pentru un timp.
Tabelul înaintat ministerului cu cei îndreptăţiţi la împroprietărire din satele Aninoasa şi Valea Siliştii cuprinde pe următorii:
1. Ştefan Cotescu
2. Gheorghe Grămadă
3. Gheorghe Manole
4. Nicolae Moise
5. Radu Lina
6. Niţă Mazilu
7. Lazăr Toader
8. Hristea Barbu
9. Nicolae Şimon
10. Ioan Davidu
11. Gheorghe Eşeanu
12. Nicolae David
13. Bucura Moisea
14. Ion David Uţă
15. Nicolae Tăbuşi
16. Ion Moise
17. Gheorghe David
18. Vasile Aron Mita
19. Iova Manoloaea
20. Radu David
21. Lina I. Naftanail
22. Neculae Manole
23. Niţă Tăbuşi
24. Toma Stănciulescu
25. G. Marincea
26. Neculae Creţu
27. Dumitru Ghică
28. G. Chivescu
29. Neculae Fică
30. Nicolae Diaconu
31. Dumitru Bănicioiu
32. Moise Şimon
33. Petre Eşeanu
34. Ghiţă Bufneru
35. Gheorghe Şimonu
36. Niţă Ilinescu
37. Pătru Ilinescu
38. Pătru Damaschin
39. Floarea Manoloaea
40. Vasile Dogăreci
41. Răducan Chivii
42. Ion Diaconu
43. Bucur Brătulescu
44. Neculae Chivescu
45. Dumitru Sminchişe
46. Ion G. Creţu
47. Dumitru Damaschin (mic)
48. Ion Gh. Oancea
49. Gheorghe Spânu
50. Ion Povarnagiu
51. Niţă Bădescu
52. Ion Gafina
53. Niţă Fica
54. Dumitru Barbu
55. Sima Ciobanu
56. Ion Creţu
57. Stan Ilinca
58. Stan Neculae
59. Moise Naftanailu
60. Ion Bobocu
61. Dumitru Albescu
62. Daniil Mită
63. Bucur Grămadă
64. N. Poppescu
65. Niţă Popescu
66. Ioan Crângaşu
67. Ghică Damaschin
68. Stan al Marii
69. Petre Grosarul
70. Niţă Popa Nedelcu
71. Dumitru Negescu
72. Gh. Povarnagiu
73. Daniil Chivescu
74. Ion Chivescu
75. Neculae Marta
76. Gheorghe Smichişe
77. Ion Marincea
78. N. Spânu
79. Gh. Oancea
80. Ion Avramu
81. Hristea Stanciu
82. I. Ivăşcioiu
83. N. Ungureanu
84. Gh. Guşetoiu
85. Ticu Işanu
86. Gh. Barca
87. Iosif Lixandru
88. Milea Suditu
89. Mariea Dumitroaea
90. Ion D. Smechişe
91. Oancea Smechişe
92. Busiciocu Coman
93. Moise Iosif
94. Ion Radu Linii
95. Tănase Toaderu
96. N. Mitescu
97. C-tin Stan
98. Stoica Ilinescu
99. N. Săftescu
100. Ioan Mitescu
101. Matei Vizitiu
102. Vasile Aron
103. Mariea lui Ghică
104. Ion Sminchişe
105. Ghică Manole
106. Danil Popescu
107. Ioan Şerban
108. Moise Niţă
109. Niţă Petre Ilinescu
110. Alexandru Vizitiu
111. Vasile Dumitrescu
112. Niţă Bucura
113. Stoica Manole
114. Gh. Lina
115. Ioan Oancea
116. Niţă Ganţă
117. Costea Cotescu
118. Gh. Stroe
119. Stana Brătulescu
120. Aron Miţă
121. Nedelcu Crăciun
122. Ion Ungureanu
123. Bucur Bugheanu
124. Stanca Grămadă
125. Niţă Asprică
126. Ilie Naftanail
127. Vasile Şimon
128. Ioan Neculeasa
129. Radu Neculeasa
130. Sima Dogăreci
131. Păuna Onceoae
132. Niţă Costache
133. Radu Bucă
134. Neculae Cătănoiu
135. Radu Şerbu
136. Niţă Tureacu
137. Neculae Oprea
138. Neculae Ganţă
139. Dumitru Hârşeu
140. Danil Bădescu
141. Vasile Grosaru
142. Neculae Isacu
143. Milea Ganţă
144. Mihai Eşeanu
145. Matei Purcăruşi
146. Niţă Iordache
147. Dumitru Eşeanu
148. Rada Iordăchioiu
149. Din Mira
150. Niţă Negescu
151. N. Pascotei
152. Ion Rădescu
153. N. Vasilică
154. Moise Nică
155. Ioan Iarca
156. Gh. Thomescu
157. Neculae Bucă
158. Ion Grosărel
159. Coman Micudă
160. Ioniţă Hangiu
161. Bucur Berac
162. Neculae Ciubuc
163. Costache Moraru
164. N. Marincea
165. Ion Tomescu
166. Matei Coţofană
167. Neculae Paideaşă
168. Chivu Mitescu
169. Neagu Radu
170. Bănică Moise
171. Ion Crăciun
172. Rada Şcheopu
173. Tudor sin Radu
174. Gh. Cojocaru
175. Stana Dumitroaea
176. N.I. Marincea
177. Nicu Grigore
178. Gh. Ranceanu
179. N. Brătulescu
180. N. Iacovu
181. Petre Duţă
182. Moise Nicuţii
183. Gh. Tică
184. Ion Şerbu
185. Petre Grosaru
186. Niţă Grosaru
187. Niţă Ciubucu
188. Gh. Paladă
189. Ion Ene
190. Neculae Gusea
191. Niţă Manole
Tabelul se încheie în felul următor: „Peste totu una sută nouăzeci şi unu locuitori, din care una sută şaisprezece la categoria cu patru boi, şasezeci şi unu cu doi boi, paisprezece cu braţele; pământul ce li s-a dat în una miă două sute şaptezeci şi şase pogoane cellor cu patru boi, patru sute şaptezeci şi cinci pogoane şi şapte prăjini cellor cu doi boi şi şasezeci şi patru pogoane şi douăzeci şi două prăjini cellor cu braţele, iar despăgubirea anuală ce au a da toţi este lei douăzeci şi două de mii cinci sute şasezeci şi cinci, parale douăzeci şi patru.
Delegatu Fiscului, subprefect, I. Florian
Delegatu Proprietarilor, P. Aninoşanu
Delegatu clăcaşilor, N. Mavrodin" .
Prin urmare locuitorii fruntaşi (cei cu patru boi) au primit 1276 pogoane, mijlocaşii (cu doi boi) au primit 475 pogoane şi şapte prăjini, iar pălmaşii, numiţi şi toporaşi (cei cu braţele) au primit 64 pogoane şi 22 prăjini.
Este interesant de observat că tabelul a fost semnat din partea împroprietăriţilor aninoşeni (clăcaşi) de către Nicolae Mavrodin din Slănic, ca delegat al comunelor.
Ar mai fi de subliniat faptul că 63,6% dintre clăcaşi au avut câte patru boi de muncă, fapt ce le-a permis să intre în categoria fruntaşilor şi să primească, fiecare, câte 11 pogoane şi numai 14 familii erau lipsite de animale de muncă.
Clăcaşii de la numărul 1 la 116 au făcut parte din categoria I, de la 117 la 177 din categoria a II-a şi de la 178 la 191 din a III-a.
În afară de cei din tabel au mai cerut să fie împroprietăriţi şi alţii, însă arendaşul moşiei Aninoasa, N. Arsenescu, s-a opus fiindcă nu efectuaseră clacă. Printre ei se afla şi fostul învăţător Ioan Şerbănescu. Reclamaţiile nemulţumiţilor şi cercetările la faţa locului au continuat. De exemplu, Neculae Ilinescu, la 12/24 martie 1868, trimite jalbă la Comitetul Permanent al judeţului în care arată că în anii 1863-1864-1865 s-a aflat în slujba dorobanţilor şi n-a putut face clacă pe proprietatea mănăstirii Aninoasa din care cauză comisia de împroprietărire l-a „făcut nevăzut". Astfel că nu avea „nici o palmă de pământ [...] ca să pui şi eu un cuibu de porumbu să trăescu cu nevasta şi copii, ci trăesc ca pasărea pe cracă". Cerea să fie şi el împroprietărit ca „fiecare fruntaş" .
La 20 decembrie 1867, Ministerul Finanţelor a transmis Comitetului Permanent al judeţului copie de pe „hotărârea Curţii de Apel din Bucureşti, dată în chestiunea cu locuitorii după moşia Aninoasa a statului". Aceasta rămânând definitivă, urma ca un inginer „delimitator" să facă măsurătorile „pe faţa pământului".
La 31 mai 1868 prefectul înaintează Comitetului Permanent raportul subprefectului plaiului Nucşoara „şi planul de delimitare a Aninoasei, făcut de inginerul Mariano" .
Avocatul public al judeţului Muşcel, la 31 iulie 1870, cere Comitetului Permanent să „libereze îndată titlurile de despăgubire privitoare pe moşia Aninoasa, întocmai după lucrarea inginerului statului Mariano, după cum prevede lucrarea sa ce se află la comună, fără altă modificare, după care apoi mi se va trimite". La 28 august 1870 au fost eliberate titlurile de despăgubire .
Reforma agrară din anul 1864 în Slănic
În Slănic prevederile legii n-au putut fi aplicate aşa cum s-a întâmplat în Aninoasa şi Valea Siliştii, precum şi în toate satele vecine, unde marii proprietari fuseseră mănăstirile, deoarece era sat de moşneni, care de-a lungul timpului au rezistat presiunii boierilor şi mănăstirilor şi nu şi-au pierdut proprietatea.
Cei ce solicitau acum să fie încadraţi în una din cele trei categorii de împroprietărire nu puteau fi satisfăcuţi, deoarece ei veniseră din alte zone ale ţării, mai ales din Transilvania, şi nu se aflau în relaţie de clăcaş-proprietar cu moşnenii slăniceni. Ei se aşezaseră pe proprietăţile moşnenilor, având la bază alte înţelegeri şi nu cele prevăzute de Legea învoielilor din 1851. De aceea, ei vor fi împroprietăriţi numai cu locul de casă şi grădina alăturată, şi tot prin despăgubire. Însă definitivarea lucrărilor de punere în posesie va dura mulţi ani, ca urmare a reclamaţiilor făcute de cei ce se considerau clăcaşi, dar care primiseră doar căminul casei şi grădina.
Conform legii, comisia locală de împroprietărire a întocmit tabel „de constatarea nr. clăcaşilor ce li s-a dat pământul după legea rurală":
„Nr.
crt.
Numele şi prenumele
locuitorilor clăcaşi
Numai pentru casă
şi grădină
Suma datorată de
clăcaşi pentru despăgubire
Numele şi prenumele proprietarului
1. Niţă Stăncicu 300 stânjeni 11,75 lei
Ion Constantinescu
2. Ştefan Iacov ″ ″
3. Mihai Muşeat ″ ″
4. Grigore Răducu ″ ″
5. Niţă Radu ″ ″
6. Niţă Moise ″ ″
7. Ghiţă Moise ″ ″
8. Niţă Bucur Rusu ″ ″
9. Alecu Dobre Dragna ″ ″
Moştenitorii lui
Scarlat popa Drăgoi
10. Ioan Dragna ″ ″
11. Pătru Stan Răceanu
12. Drăgoi Radu ″ ″
13. Badea Băjescu ″ ″
14. Şuţa Pârvuleasa
15. Iancu Dragna ″ ″
Ghiţă popa Ştefan
16. Gheorghe Fuerescu ″ ″
17. Dinu Muşeat ″ ″
18. Dumitru Muşeat
19. Nicolae Radu Chircioagă ″ ″
20. Toma Gh. Ungureanu ″ ″
21. Mihai Iacob ″ ″
22. Niţă Stan Spânescu ″ ″
Ioan popa Ioan
23. Nicolae Moise ″ ″
24. Gheorghe Moise ″ ″
25. Alecu Dejeanu ″ ″
26. Niţă Dejeanu ″ ″
Ghiţă Postelnicu
27. Niţă Chivereanu ″ ″
28. Iancu Stoica ″ ″
29. Toma Nica ″ ″
30. Milea Bercaru ″ ″
31. Dumitru Cimpoeru ″ ″
32. Ion Bucur Achim ″ ″
Moştenitorii lui
Ghiţă Nedelcu
mazil
33. Bucur Achim ″ ″
34. Ion Perpelea ″ ″
35. Dinu D. Olteanu ″ ″
36. Niţă Bucur Rusu ″ ″
37. Ion Deleanu ″ ″
38. Ion I. Dudu ″ ″ Nicolae Mavrodin
boernaş de neam
39. Ion Dinu Bufneru ″ ″
40. Ion Bucur Anuţa ″ ″
41. Scarlat Chivereanu ″ ″
Niţă şi Nicolae
fraţi Proculeşti
42. Dinu Chivereanu ″ ″
43. Gheorghe Stoica ″ ″
44. Ştefan Stoica ″ ″
45. Ghiţă Gh. Ungureanu ″ ″
46. Grigore Gh. Ungureanu ″ ″
47. Bucur Ştefan Bold ″ ″ Scarlat Alecu Dobre
boernaş de neam
48. Ştefan Gh. Moise ″ ″
49. Milea Chivereanu ″ ″ Scarlat Milea
50. Maria Mogoşi ″ ″
51. Matei Bucur Rusu ″ ″ Toader Chirca
52. Niţă Haramici ″ ″ Costache Gănescu
53. Alecu Gh. Ungureanu ″ ″ Nicolae Constantinescu".
Tabelul este semnat de primarul Nicolae Mavrodin, preotul Ion Slăniceanu şi Alecu Dobre, delegat al sătenilor. Apoi a fost verificat de către Comitetul Permanent al judeţului Muşcel şi semnat de: Furduescu, preşedinte, Scarlat Angheleanu şi I. Beştelei - membri, şi Hachenselner, secretar .
Aşadar, în Slănic clăcaşii n-au putut fi încadraţi în cele trei categorii stabilite de lege (fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi), aceştia fiind împroprietăriţi numai cu locul de casă şi grădina de lângă ea, în total 300 de stânjeni pătraţi. În epoca medievală, stânjenul era unitatea de măsură pentru lungime, acesta având 1,96 m în Ţara Românească. Un stânjen pătrat fiind egal cu 3,867 mp, rezultă că 300 stânjeni pătraţi erau egali cu 1160 mp, suprafaţă cu care a fost împroprietărit fiecare clăcaş din Slănic.
Cei 53 de clăcaşi au fost împroprietăriţi pe pământul a 13 proprietari (moşneni), aşa cum se vede din tabloul de mai sus. Însă au apărut nemulţumiri din partea clăcaşilor reclamând faptul că nu au fost încadraţi în una dintre cele trei categorii de clăcaşi. Au apărut nemulţumiri, este adevărat puţine, şi din partea moşnenilor.
Comitetul Permanent al judeţului Muşcel, la 1 februarie 1865, cere comisiei plaiului Nucşoara să verifice la faţa locului petiţia locuitorilor Slănicului, recomandându-i „a nu se asupri reclamanţii [...], iar răsculatul să-l referaţi Comitetului, înapoind şi petiţia" .
Comitetul Permanent al judeţului Muşcel a chemat cele două părţi, la 5 iulie 1865, să-şi prezinte argumentele, după ce comisia de plasă a cercetat la faţa locului petiţia trimisă de Niţă Stăncicu, Dumitru Muşat, Toma Ion Nica, Iancu Stoica, Drăgoi Radu şi Ştefan Iacob, în numele celor 48 de clăcaşi.
Reclamanţii au prezentat o declaraţie a 26 de aninoşeni, legalizată la primărie, în care se spune că ei „au făcut zile de clacă şi au dat dijmă stăpânului său proprietar pentru locul ce l-au avut şi-l au până astăzi". O a doua dovadă au primit-o de la 16 locuitori din Berevoieşti Ungureni, legalizată la primărie, în care se arată că „reclamanţii au fost clăcaşi ai moşnenilor". Au prezentat şi a treia dovadă primită de la 10 moşneni slăniceni, legalizată la primăria Slănic,în care au declarat că „reclamanţii şi copărtaşii au făcut zile de clacă şi au dat dijmă pe locurile ce le-au posedat". Aceste dovezi păreau să dea dreptate reclamanţilor şi să primească alte suprafeţe prin împroprietărire.
Apărându-se „moşnenii slăniceni", anume: „Ghiţă Postelnicu, Dumitrache Scarlat Drăgoi, moştenitorul lui Ghiţă Nedelcu, moştenitorii răposatului Constantin Radu, idem ai lui Mavrodin Radu, Ghiţă popa Ştefan, d-na Elenca Popeasca, Costache Gănescu, Teodor Chirca, Radu frate-său, moştenitorii răposatului Alecu Dobre, idem ai lui Mihai Proca şi Niţă Milescu au răspuns că sunt neadevărate arătările [...] ei niciodată nu au posedat pe proprietatea moşnenilor locuri după legea din anul 1851, decât casele şi grădinile lor, că pământul ce au avut deosebit de acesta l-au stăpânit cu învoială precum s-au putut ajunge pe fiecare an, în zile de lucru sau în bani, socotind ziua muncită ca la orice străin, cu preţuri clăcăşeşti, dându-le mâncare şi rachiu, că moşia lor fiind din cele răzăşeşti şi strâmtă cu desăvârşire, adică dacă s-ar considera cererea sătenilor, singuri proprietarii ar deveni muritori de foame". Aceştia au cerut ca reclamanţii să probeze că pământul ţinut peste căminele de casă „l-au avut în formă de clacă în regulă sau că ei s-au socotit vreodată clăcaşi cu bilete arendăşeşti".
Într-adevăr prevederile Legii pentru învoielile şi tocmelile agricole din anul 1851, care se înnoiau din cinci în cinci ani, stipulau să se încheie „acturile de învoială" ale clăcaşilor pentru „pogoanele de prisos ce se dau ţăranilor clăcaşi". Înainte de toate se cerea să se stabilească locul şi întinderea izlazului, avându-se în vedere „un pogon sau mai mult sau mai puţin de o vită"; fiecare sătean putea învoi cinci vite, iar dacă avea mai multe, urma să plătească „o sumă tocmită cu proprietarul".
La punctul 5 al Instrucţiunilor de aplicare a acestei legi, se prevedea că „ pogoanele de prisos se vor da sătenilor după trebuinţă". Pe lângă diferite obligaţii ale clăcaşului faţă de proprietar, punctul 11 al Instrucţiunilor preciza că „săteanul va lucra în socoteala proprietarului, împreună cu vitele sale de va avea, 22 zile în cursul anului": 7 zile în lunile martie, aprilie şi mai, 8 zile în lunile iunie, iulie şi august şi 7 zile în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie. Se mai făcea precizarea următoare: „Lucrul unei zile ar fi bine să se socotească de la răsăritul soarelui până seara" .
După ce clăcaşii, apoi proprietarii şi-au expus punctele de vedere, membrii Comitetului judeţean au cercetat „lucrarea Comisiei de plasă [...] care atestă că pe moşia moşnenilor arătaţi au găsit domiciliaţi 48 indivizi care niciodată nu au figurat ca clăcaşi recunoscuţi, fiind împărţiţi cu locurile pe petice înfundate ce se posedă în devălmăşie de obştea moşnenilor şi, în fine, că proprietatea este strâmtă şi răzeşească sau megieşească şi altele".
După aceea au fost întrebaţi reclamanţii „dacă au posedat locurile" după cum zic Instrucţiunile şi „au răspuns că în adevăr locuri nu au avut legiuite de hrană, ci câte o mică parte, că claca o făceau în zile de lucru precum se puteau învoi pe fiecare an [...], că ziua de lucru o socoteau ca la fiecare străin, dându-le rachiu şi de mâncare moşnenii şi că islaz nu au avut niciodată, ci plăteau obştii moşnenilor de păşunau vitele în islazul lor devălmăşesc şi că alte probe sau bilete de socoteală a clăcii nu au, nici nu s-a ţinut de moşneni catastife ca la alte moşii mari".
În jurnalul încheiat de Comitetul Judeţean, la finele dezbaterilor, s-a consemnat că cei 48 de clăcaşi n-au posedat locuri conform cu legea din anul 1851, ei înşişi recunoscând că „sânt împărţiţi în multe petice printre locurile moşnenilor". De aceea a decis: „Toţi locuitorii domiciliaţi pe proprietatea Slănicul a moşnenilor slăniceni (ca moşie răzeşească) să se împroprietărească numai pe casă şi grădină, dându-se fiecăruia câte 300 stânjeni pătraţi de pământ în asemănarea alineatului al 2-lea de sub art. 4 al Legii rurale. Partea nemulţumită pe această sentinţă are dreptul de recurs către onor Consiliu de Stat în termen de 2 luni de astăzi înainte, conform art. 30, capitolul al 3-lea din menţionata lege" .
Punerea în aplicare a acestei decizii s-a făcut la 23 august 1870 de către comisia comunală, formată din primarul Nicolae Mavrodin, preotul Ion Slăniceanu şi delegatul proprietarilor Alecu Dobre, când li s-au măsurat fiecărui clăcaş „câte 300 de stânjeni pătraţi". Fiecare împroprietărit (căminaş) plătea proprietarului o despăgubire de lei noi 11,75 bani (32 lei vechi). Tabelul format a fost înaintat subprefecturii şi aceasta Comitetului Permanent pentru verificare şi aprobare.
Contestaţii adresate Comitetului Permanent al judeţului s-au mai făcut. De aceea, comisia de plasă, instituită în conformitate cu art. 24 din Legea Rurală, formată din delegatul fiscului (subprefectul I. Florian), delegatul proprietarilor (P. Aninoşanu) şi delegatul comunelor (Nicolae Mavrodin) s-a întrunit în anul 1872 februarie 25 în localul subprefecturii când a luat în dezbatere „procesul-verbal dresat de Comisiunea Ad-hoc la faţa locului în ziua de 14 decembrie 1871", precum şi tabelul căminaşilor, întocmit după ce s-a făcut măsurătoarea fiecărui cămin de 300 stânjeni pătraţi. Tabelul, întocmai ca cel din 1865, şi procesul-verbal încheiat au fost înaintate la Comitetul Permanent al Consiliului judeţean fiind parafate şi semnate de către preşedintele N. Vlădescu.
Unele nemulţumiri şi reclamaţii încă au mai continuat din partea ambelor părţi. Maria, soţia lui Costache Dinu Gănescu, decedat în anul 1871, se plânge subprefectului Nucşoarei, la 18 martie 1872, că primăria i-a măsurat şapte prăjini „într-un cămin ce-l am în comună" pe care să fie împroprietărit Iancu Dobre şi cere să fie „apărată", fiindcă a rămas văduvă cu patru minori. Constantin Chivereanu, la 2 septembrie 1872, se plânge la prefect contra „fraţilor Proculeşti Niţă şi Neculae" care nu-l lasă să-şi ia produsele de pe terenul ce i s-a acordat „de comisia ad-hoc din această comună Slănicul, în anul expirat 1871", care i-a măsurat „trei sute stânjeni pătraţi ca fost clăcaşi şi rămas căminaşi pe proprietatea" acestor fraţi. Prefectul îi cere subprefectului plaiului Nucşoara să verifice dacă este căminaş şi a plătit despăgubirea, atunci să-i „dea în stăpânire imediat acel pământ" .
Aşa s-au petrecut faptele în Slănic privitor la reforma agrară din anul 1864.
Deoarece unii împroprietăriţi au început să încalce legea înstrăinând din loturi, fie din prea multe nevoi, fie din proastă chiverniseală, ori că erau cuprinşi de vicii, prefectul trimite circulară către subprefecturi cerându-le să verifice astfel de situaţii. Prefectul le cere să avertizeze pe „locuitorii foşti clăcaşi că vânzările de teren către persoane particulare sunt netolerate de legea rurală timp de 30 de ani de la promulgare şi arendările prohibite prin jurnalul Consiliului de Miniştri din anul 1867". Pentru împiedicarea vânzărilor s-a intervenit şi la Tribunalul Muşcel, cerând să refuze transcrierea actelor de vânzare în registrul de transcripţiuni .
Statul a încercat să rezolve şi situaţiile celor ce nu au putut fi împroprietăriţi. În iunie 1873, Ministerul Finanţelor transmite ordinul nr. 16132 către prefecturi în care arată că: „Adunarea Deputaţilor, prin votul său din ultima sesiune, a hotărât ca locuitorii ce se aflau la 14 august 1864 în catigoria art. 5 şi 6 din legea rurală" să fie împroprietăriţi, adică:
„1. Locuitori cu învoieli speciale;
2. Aceia care nu s-au putut împlini <împroprietări> în întinderea locurilor legiuite;
3. Spornici (însurăţei) fără asemenea locuri, să se împroprietărească pe moşiile statului libere de orice hipotecă".
Încă din 1864 s-au întocmit tabele cu cei ce vroiau a se strămuta pe aceste moşii ale statului şi la nivel de ţară s-a ajuns la cifra de 5.463, iar în anul 1869 numărul acestora era de 44.306. Guvernanţii s-au speriat de numărul mare al solicitanţilor, de aceea au cerut să se verifice dacă nu cumva au fost trecuţi în tabele şi din cei ce nu aveau dreptul, sau între timp decedaseră, sau în 1864 nu au fost trecuţi toţi. S-a cerut întocmirea altor tabele în care să se precizeze câte pogoane vrea fiecare să primească, suma despăgubirii, potrivit art. 54, 56 din lege, adică 5 galbeni de pogon, luându-le acestora şi declaraţii care să fie ataşate listelor. Iată că la 5 august 1873, Primăria Slănic întocmeşte „Listă de oamenii ce vor a se împropietări pe moşiile statului oriunde li s-ar da pământ:
Nr. crt. Numele şi pronumele Nr. pogoanelor ce a cerut
1. Alecu Dejeanu 12
2. Alecu Dobre 12
3. Iancu Stoica 12
4. Ioan I. Dudu 10
5. Gheorghe Fuiorescu 12
6. Ştefan Iacovu 12
7. Dumitru Muşat 8
8. Ioan Drahna 8
9. Gheorghe Ungureanu 8
10. Din Muşat 8
11. Iancu Dobre Dragna 8
12. Niţă Stăncicu 8
13. Niţă M. Ungureanu 12
14. Gheorghe Moisoiu 8
15. Toma I. Nica 12
16. Nicolae Gh. Moise 8
17. Ghiţă M. Ungureanu 8
18. Milea R. Şerban 8
19. Ştefan Moisescu 12
20. Scarlat Chivereanu 12
21. Mihai Muşeat 8
22. Milea Chivereanu 8
23. Stanciu I. Dudu 8
24. Niţă Răducu 6
25. Matei Rusu 8
26. Alecu Gh. Ungureanu 8
27. Badea Băjescu 8
28. Niţă Chivereanu 8
29. Ioan Din Bufneru 8
30. Grigore Răducu 8
31. Ioan I. Perpelea 8
32. Pătru Stan Răceanu 8
33. Iancu Dragna 8
34. Ghiţă Gh. Ungureanu 8
35. Ioan B. Achim 12
36. Gheorghe Stoica 8
37. Niţă Din Bufneru 6
38. Toma Gh. Ungureanu 8
39. Ioan Ungureanu Popi 8
40. Ioan Paraschivu 6".
Pe data de 8 august 1873, primăria înaintează la subprefectură declaraţiile solicitanţilor .
Prin urmare, în Slănic erau 40 de familii care sufereau de lipsa de pământ, suprafaţa totală solicitată fiind de 344 de pogoane. Dacă au primit să fie împroprietăriţi în alte zone sau nu, documentele cercetate de noi nu precizează. Ar fi totuşi de observat că acest tabel cuprinde şase nume de Ungureanu pe care nu le mai găsim în alte liste ulterioare, în afară de Grigore Ungureanu, care ar fi al şaptelea Ungureanu. S-ar înţelege că unii slăniceni au fost împroprietăriţi pe alte moşii ale statului.
Comisia judeţeană a cerut comunei să trimită tabel cu căminaşii împroprietăriţi, s-o confrunte cu cea întocmită în anul 1865. Cu unele mici deosebiri, tabelul este la fel. Tabelul din 1865 cuprinde 53 de familii, iar cel din 1872 numai 51 de familii împroprietărite numai cu locul de casă şi grădină. Iar la proprietari, tabelul cuprinde 13 la 1865 şi 12 la 1872 (în acest an, al doilea Ion Constantinescu nu mai este trecut).
Se poate afirma că Legea Agrară din 1864 pentru locuitorii Slănicului a fost doar parţial benefică. Din cele 63 de familii ale comunei, doar 12 erau moşneni, celelalte 51 de familii au fost clăcaşi care au fost împroprietărite numai cu locul de casă şi grădină. Foarte puţin pentru ca o familie să-şi poată organiza o bună gospodărie.
Comparând situaţia slănicenilor cu cea a aninoşenilor se poate observa că, pentru cei din urmă, legea agrară a fost într-adevăr benefică. Din cele 191 de familii ale Aninoasei (inclusiv Valea Siliştii), 116 au fost împroprietărite cu câte 11 pogoane, 61 cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini şi numai 14 cu câte 4 pogoane şi 15 prăjini. Diferenţa dintre cele două comune este evidentă: aninoşenii au intrat în stăpânirea unor suprafeţe de pământ importante. La Slănic au continuat diferenţele privind stăpânirea pământului: o cincime din cele 63 de familii stăpâneau suprafeţe importante de pământ, iar patru cincimi duceau lipsă de pământ, suprafaţa de 300 stânjeni pătraţi (1160 mp) cu care au fost împroprietărite fiind mai mult decât nesemnificativă.
Câte comune (sau familii) vor fi fost în situaţia Slănicului nu cunoaştem, deoarece nu s-au făcut astfel de studii. Oricum nu credem să fi fost un caz izolat. De aceea pentru slăniceni legea nu a adus aceeaşi mulţumire ca în cazul localităţilor ai căror locuitori au fost clăcaşi pe proprietăţi mănăstireşti sau boiereşti. Se poate spune că împroprietărirea pentru locuitorii din Aninoasa a însemnat depăşirea pragului către o viaţă normală. De aici înainte chibzuinţa, hărnicia, perseverenţa unor familii au făcut diferenţa faţă de cei stăpâniţi de vicii, sau slabi organizatori ai propriei vieţi, ori leneşi care n-au putut progresa, înstrăinându-şi parte din avere. Este de adăugat şi faptul că a contat numărul descendenţilor fiecărei familii la care se împărţea pământul.
Cu toate că ţăranii primiseră pământ, în urma aplicării reformei agrare, cu toate că producţia agricolă sporise considerabil la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, iar preţurile produselor crescuseră semnificativ „totuşi ţărănimea se afla într-o situaţie grea, având un standard de viaţă foarte coborât" .
Cauza principală era lipsa de pământ: prea puţini înstăriţi stăpâneau pre mult pământ şi prea mulţi ţărani stăpâneau prea puţin pământ. Apoi, s-a adăugat sistemul rău al arendării pământului de către majoritatea marilor proprietari, efectul direct fiind exploatarea „neomenoasă a ţăranilor, socotindu-li-se ziua de muncă la un preţ redus, luându-li-se în schimb, dobânzi cămătăreşti la avansurile pentru hrană, sporindu-li-se dijma (până la una din două), şi nu arareori, făcându-li-se măsurători nedrepte. Administraţia locală, cointeresată, era de partea arendaşilor".
Pentru reformele făcute în ţară, mai cu seamă cea agrară, conducerea plaiului Nucşoara, în numele tuturor comunelor, a trimis judeţului Muşcel, la 26 octombrie 1864, o scrisoare de mulţumire pentru domnitorul Alexandru Ioan Cuza:
„
Onorat Consiliu al judeţului Muşcel,
Subsemnaţii alegători primari din comunele rurale, din Plaiul Nucşoarei, autorisăm şi cerem cu stăruinţă de la alegătorii noştri direcţi ca consilierii judeţeni ce vor alege D-lor la 18 şi care după aceasta se vor reuni în şedinţă publică, în complectul pentru Districtul Muşcel
În sfârşit noi subsemnaţii foşti clăcaşi, astăzi cetăţeni liberi şi proprietari pe ogoarele noastre, vom înălţa totdeauna rugăciuni către cel atotputernic pentru prelungirea zilelor Măriei Sale Alexandru Ioan I-iu desăvârşitorul unirei, întemeietorul Statului Român [...].
Numele Măriei Sale [...] va fi pomenit cu respect din neam în neam".
Adresa de mulţumire este parafată cu ştampila Slănicului şi semnată de primarul Nicolae Mavrodin, membrii Consiliului Comunal (Niţă Gănescu, Ştefan Iacov, ajutor de primar, Niţă Radu, Radu Chirca, Ion Gh. Dascălu) şi 17 locuitori. Din partea Aninoasei este semnată de primarul N. Popescu, Gh. Grămadă, ajutor de primar, consilierii Dumitru Ghică, Gh. Manole, Ion Marinca, B. Dumitrescu şi 38 de locuitori .
Reforma agrară din anul 1921
Insuficienţa pământului pentru munca şi traiul ţăranilor, existenţa unor rămăşiţe feudale în agricultură şi starea de înapoiere a satului au devenit o problemă importantă a societăţii româneşti, care trebuia rezolvată fără întârziere.
Regele Ferdinand încă din anul 1917, pe frontul din Moldova, a promis că după terminarea războiului va da pământ ţăranilor. Legea definitivă de înfăptuire a reformei agrare a fost votată de Parlamentul României în iulie 1921. Pe baza legii au fost expropriate suprafeţele cultivabile mai mari de 100 ha, cu excepţia viilor, pădurilor, plantaţiilor de pomi roditori, lacurilor, bălţilor etc.
Împroprietărirea ţăranilor s-a făcut prin răscumpărarea pământului, iar acţiunea s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani.
Locuitorii satelor Aninoasa, Valea Siliştii şi cătunului Broşteni au fost împroprietăriţi cu loturi pentru case şi suprafeţe mari pentru izlaz. Prefectul judeţului, N.D. Nicolau, la 17 mai 1922, împreună cu C. Winkler, consilier agricol al judeţului, E. Gheorghiu, şeful Ocolului Agricol Aninoasa, şi primarul comunei, Gh. Gh. Sminchişe, a încheiat proces-verbal la primăria comunei pentru constituirea izlazului comunal. Comuna avea 556 de capi de familie, care deţineau 1120 vite mari şi aveau nevoie de 220 ha pentru păşunat vara „cele cu lapte şi trăgătoare, care rămăseseră în sat", fiindcă cele „mărunte şi sterpe" păşteau în munte.
La 1 octombrie 1922 Judecătoria Rurală a Ocolului Domneşti i-a trimis Comisiei judeţene de expropriere de pe lângă Tribunalul Muşcel dosarul „cu privire la exproprierea de locuri de păşune din pădurea statului Aninoasa". La 13 noiembrie 1922 Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a transmis judeţului Muşcel că „s-a aprobat a se expropria pentru izlazul comunei Aninoasa o întindere de 211 ha, propusă de comisiunea de verificare".
Comisia judeţeană de expropriere a emis decizia 83 din 18 aprilie 1923, prin care s-a stabilit ca Aninoasa să primească teren pentru izlaz în suprafaţă de 205 ha, suma de răscumpărare fiind de 720 de lei pe ha. Izlazul se compunea din opt trupuri şi era destinat tuturor familiilor comunei: Aninoasa şi Broşteni 284 familii, Valea Siliştii şi Vlădeştii de Sus 158. Denumirea trupurilor şi întinderea fiecăruia erau:
„12 hectare perimetrul Rugeanca;
11 hectare perimetrul Zăvoiul Bratia;
58 hectare perimetrul Zăvoiul Bratia propriu-zis;
30 hectare perimetrul Podul Vlădău şi Cosma, din care se vor scădea 6 hectare pentru pădurar;
60 hectare Zăvoiul Slănic;
10 hectare Podul Ghicitorilor;
10 hectare Podul Crucii şi Podul Mare;
20 hectare Valea Gorgan şi Bărbos" .
În timpul întocmirii lucrărilor de expropriere s-au făcut şi greşeli, care au necesitat multă muncă pentru a fi îndreptate. Comuna Vlădeşti întocmise documentaţia pentru exproprierea a 174 ha pe seama învăţătorului N.I. Marian, N. Gh. Bica şi I. Bugheanu. Învăţătorul a făcut memoriu la prefect în care a arătat că acea suprafaţă fusese cumpărată în anul 1910 de la Micescu, de către 41 de săteni din Valea Siliştii şi Broşteni şi nu putea fi expropriată .
Dacă în privinţa izlazului nevoile locuitorilor au fost rezolvate parţial, în ceea ce priveşte împroprietărirea cu teren de cultură posibilităţile, potrivit legii, au fost reduse. Iată ce se afirma într-un proces-verbal, încheiat de Comisia de expropriere a judeţului, la 25 iunie 1932: „Prin reforma agrară s-a satisfăcut în parte nevoia de islaz comunal prin exproprierea şi constituirea cu islaz a unei suprafeţe de 205 ha ca pădure împădurită din pădurea statului Aninoasa. Ca teren agricol şi de cămine de casă pentru împroprietărire nu s-a putut expropria nimic, nefiind nicio moşie în localitate susceptibilă de a fi expropriată" . Mai departe se arată că în Ograda Ocolului Silvic erau 21,1400 ha teren, din care s-ar fi putut da 9,30 ha locuitorilor pentru „cămine de casă", în primul rând pentru „invalizi, văduve, orfani", apoi pentru cei sinistraţi „de apa Bratia, circa 20 şi restul se va da altor locuitori îndreptăţiţi" (vezi Şcoala de Horticultură Aninoasa). Mai mulţi locuitori cereau să fie împroprietăriţi în această suprafaţă, însă erau refuzaţi pe motiv că terenul „este strict necesar exploatării acestui ocol, pepinierelor de arboret pentru regenerarea pădurilor şi depozitarea materialelor lemnoase exploatate din pădurile statului învecinate". O altă parte din Ograda Ocolului Silvic (10 ha 50 ari) fusese predată Camerei Agricole, la 5 martie 1931, cu decizie ministerială, pentru crearea unei pepiniere centrale pentru pomi fructiferi care să deservească toate comunele din împrejurimi .
S-a acceptat această variantă şi s-a întocmit lista cu cei îndreptăţiţi. La 3 decembrie 1934, directorul Serviciului Agricol Muşcel face cunoscut prefectului că Ministerul Agriculturii şi Domeniilor i-a comunicat suspendarea lucrărilor „până la noi dispoziţiuni". Se făcuse propunerea pentru împroprietărirea a 122 de persoane, care au şi primit loturile „măsurate şi ţăruşate". În realitate se făcuseră 125 de parcele, cele trei în plus fiind repartizate lui Bucur Bunea, Ioan Spânu şi C. Brănescu de către învăţătorul Ilinescu.
Ioan Sminchişescu şi alţii au reclamat faptul că învăţătorul Ilinescu „ar fi încasat de la fiecare locuitor împroprietărit cu cămin de casă câte o sută de lei". Ilinescu a răspuns că banii s-au cheltuit „cu plata inginerului Gh. Tomescu" de la Serviciul Tehnic de Poduri şi Şosele al judeţului Muşcel, care făcuse măsurătorile.
Lucrările comisiei de împroprietărire sistaseră din cauza reclamaţiilor, dar la 15 februarie 1935 Ministerul Agriculturii şi Domeniilor cere Serviciului Tehnic judeţean să definitiveze lucrările. La finele anului 1935 lucrările cadastrale au fost încheiate, fiind împroprietăriţi 106 îndreptăţiţi „în noua vatră de sat Aninoasa", cu câte 1000 mp, fiecare plătind câte 1000 de lei. Numai Gheorghe N. Popescu a primit 1463 mp, fapt datorat calităţii terenului.
Cei împroprietăriţi au fost următorii:
1. Mihail N. Mei
2. Anton Negescu
3. Maria Pant. I. Eşanu
4. Elena N.I.D. Eşanu
5. Maria I.N. Manole
6. Elena Gh. Pârâianu
7. Maria I.C. Cotescu
8. Ion N. Eşanu
9. Floarea Ilie Deaconu
10. Ioana I. Manole
11. Gheorghe B. Adrian
12. Elena Alex. D. Iosif
13. Ion I. David
14. Ispas Marinca
15. Ion Man Manole
16. Bucur Bunea
17. Dumitru Gr. Dragnea
18. Ioana Isaia Popescu
19. Mihai M. Iosif
20. Gheorghe I. Purcăruş
21. Ion I. Chivescu
22. Floarea Alex Răducanu
23. Ioana N. Glejaru
24. Floarea Gh. Albescu
25. Maria T. Vintilă
26. Nicolae M. Sima
27. Gheorghe B. Bugheanu
28. Gheorghe Ned. Crăciun
29. Nicolae Gr. Dragnea
30. Ion I. Grosaru
31. Ion I. Bucura
32. Nicolae Anania
33. Nicolae Floroiu
34. Petre Tănase
35. Gheorghe C. Stanciu
36. Gheorghe I. Matei
37. Nicolae D. Oancea
38. Dănilă Busuioc
39. Ioana P. Tăbuşi
40. Gheorghe V. Şimonescu
41. Ion I. St. Ilinca
42. Ion Ivan Floroiu
43. Ion Micu
44. Ilie Gr. Dragnea
45. Nicolae Gh. Purcăruşi
46. Iosif Duţescu
47. Virginia I. Constantinescu
48. Elena N. Sminchişe
49. Mihail I. Ilinca
50. Victor Popescu
51. Ştefan Necula
52. Gheorghe Brănescu
53. Ion I. D. Matei
54. Vasile C. Constantinescu
55. Ioana N. Mazilu
56. Elena Gh. Ilinca
57. Aurelian Necula
58. Floarea N. Asprica
59. Maria I. M. Sima
60. Ion D. Oancea
61. Aftanase Albescu
62. Ion P. Grămadă
63. Ion N. Spânu
64. Const. C. Constantinescu
65. Ion Gh. Ghică
66. Zahiu Anania
67. Ion N. Mihăescu
68. Nicolae C. Creţu
69. Toma Creţu
70. Ion N. Bucă
71. Preot Th. Popescu
72. Bucur N. Sminchişe
73. Gheorghe M. Popescu
74. Ion Ion St. Maria
75. Ilie C. Matei
76. Gheorghe I. Oancea
77. Ecaterina Gh. Vasilescu
78. Ion Maria Niculeasa
79. Ana Gh. St. Manole
80. Ion L. Vizitiu
81. Orfanii D-tru Ţicu Eşanu
82. Dumitru N. Ghică
83. Gheorghe C. Constantinescu
84. Ion I. Busuioc
85. Paraschiva Ion M. Şimon
86. Gheorghe N. Busuioc
87. Ion Moise Tăbuşi
88. Petre Gh. Lina
89. Ion I. Moisescu
90. Maria Gh. Sminchişe
91. Gheorghe P. Coman
92. Nicolae Deaconu
93. Nistor Damaschin
94. Ion N. Găbreanu
95. Vasile N. Ghică
96. Nicolae Gh. Matei
97. Bucura N. Ungureanu
98. Mihail I. Bugheanu
99. Ion Gh. Sminchişescu
100. Gheorghe Gh. Iarca
101. Gheorghe Gr. Dragnea
102. Petre N. Damaschin
103. Petre N. Iordache
104. Lazăr P. Mazilu
105. Gheorghe M. Sima
106. Nicolae I. Sminchişe
În total împroprietăriţii au primit 10 ha şi 6463 mp.
În Slănic nefiind moşii cu peste 100 de ha, nu s-a făcut împroprietărirea niciunui locuitor, deşi îndreptăţiţi erau destui.