Fii ai comunei Leordeni

Albu A. Marin (19 mai 1913, Ciulniţa - ?). În anul 1934 s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Regele Carol al II-lea", la absolvire find clasificat al III-lea din zece. Ajuns sublocotenent, este apreciat, pentru perioada 1 iulie - 31 octombrie 1935, „Cu bună pregătire profesională de bază". De la 1 X 1936, a fost numit şef al Secţiei radio T.F.F.

După absolvirea Politehnicii, a activat la Şcoala Tehnică a Aeronauticii unde în anul 1944 a îndeplinit funcţiile de şef al Secţiei de Învăţământ - Avioane şi profesor de Construcţii - celule.

La Şcoala Militară de Ofiţeri Mecanici şi Maiştri de Aviaţie, pe 1944-1945, a îndeplinit funcţiile de şef al Secţiei Programe din Direcţia de Studii şi şef al Serviciului tehnic al Şcolii. 

În anul 1945-1946, a mai fost titular la catedrele: Electricitate, Aerodinamică, Rezistenţa materialelor, Avioane şi Radio, atât la elevii mecanici, cât şi la Şcoala de ofiţeri Mecanici şi la cei naviganţi....

Din dosarul M. F. A., rezultă următoarele evoluţii în grad şi funcţie ale ofiţerului: august 1947 - martie 1949, ajutor de director de studii, martie 1949 - iulie 1949, şef de birou la Fabrica de Aviaţie, iulie 1949 - septembrie 1949, şeful Secţiei Fabricaţii din Comandamentul Aviaţiei, septembrie 1949 - martie 1952, locţiitor la catedra Aviaţiei la Academia Militară Tehnică, octombrie 1951 înaintat la gradul de locotenent-colonel, martie 1952 - martie 1953, locţiitor de şef de catedră „Aerodinamică", Academia Militară Tehnică, martie 1953 - iunie 1954, locţiitor de şef de catedră Aparate bord şi instalaţii, Academia Militară Tehnică, iunie 1954 - decembrie 1955, profesor, şef de catedră de aparate şi instalaţii electrice de bord, Academia Militară Tehnică, decembrie 1955 - februarie 1957, lector superior, Catedra Electrotehnică, Facultatea de Electrotehnică, Academia Militară Tehnică. Cu 1 ianuarie 1958 este trecut în rezervă. 

Distincţii: Medalia Aeronauticii, clasa III-a, 1944, Medalia Jubiliară de 10 ani de la înfiinţarea primelor unităţi ale Armatei Populare române, 1953,Medalia „Meritul Militar", clasa I, 1954, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist", 1953. 

Alexiu N. Ion. Născut în Leordeni, la 15 noiembrie 1888, primul din cei 11 copii ai lui Nae I. Alexiu. După opt clase secundare, a urmat Şcoala Militară de Infanterie, avându-i comandanţi pe col. Dragalina (1910/1911) şi pe lt. col. Manolescu (1911/1912). Elev la 1 octombrie 1910, a fost avansat sublocotenent, la 1 iulie 1912, locotenent, la 1 august 1915, căpitan, la 1 aprilie 1917, maior, la 1 septembrie 1923, locotenent-colonel, la 10 mai 1931. Comandant al unei companii de mitraliere din Regimentul 4 Infanterie, a luat parte, la 1 septembrie 1916, la forţarea Oltului, a participat la luptele de la Moha, iar la 21 septembrie 1916 a fost rănit în timpul retragerii la Homorod, după care a fost trecut la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri. 

A primit următoarele decoraţii şi distincţii: Medalia comemorativă „Avântul Ţărei" pentru participarea la campania din 1913, „Steaua României" cu spade în grad de Cavaler, „Crucea comemorativă a războiului 1916-1918 cu baretele Ardeal, Mărăşeşti (1918), Medalia interaliată a războiului mondial (1921), „Coroana României de pace" în grad de Ofiţer (1927) ş.a. 

Membru activ al Societăţii Regale Române de Geografie din 8/21 martie 1916. Cunoscând italiana, a făcut traduceri din această limbă, una din cărţi fiind Ch. Lucieto, Răsboiul inteligenţelor. În Misiuni speciale, Tipografia „Artistica" P. Mitu, Piteşti, 1928. Ministrul apărării naţionale 1991-1994. 

Anghel Dumitru Victor Petre. Născut în Leordeni, la 14 octombrie 1930, strămoşii din partea tatălui fiind ciobani din Făgăraş, care s-au stabilit în comuna Măţău, de lângă Câmpulung, după care au venit în cătunul care poartă numele de Măţăoani. 

Între 1937 şi 1941 a urmat cursurile primare la Leordeni, având învăţătoare pe Elisabeta Moşoianu. În august 1941 a dat examen la Liceul militar „Mihai Viteazul" din Timişoara, iar după desfiinţarea în 1945 a liceului, şi-a continuat studiile la Liceul teoretic „Mihai Eminescu" din Bucureşti. După obţinerea bacalaureatului în 1949, în toamna aceluiaşi an a dat examen de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de mecanică, iar în anul trei a optat pentru secţia Construcţii Aeronautice.
În timpul facultăţii a avut profesori remarcabili: Persu Aurel, inventatorul primului automobil aerodinamic din lume, academician Gheorghe Buzdugan, profesor de rezistenţa materialelor, profesor doctor inginer Ion Grosu, părintele avionului de vânătoare IAR 80, academician Elie Carafoli etc.

A absolvit facultatea în 1953, iar examenul de stat l-a susţinut în februarie 1954, obţinând diploma de inginer mecanic, specialitatea construcţii aeronautice.

Repartizat la URA Bacău, uzină pentru reparaţii avioane de luptă reactive şi motoare cu reacţie, a fost încadrat ca inginer la serviciul proiectări, iar după doi ani a fost promovat şeful secţiei de prototipuri. Documentaţia tehnică pentru avioane şi motoare era în limba rusă, de aceea a fost nevoit s-o înveţe, pentru a avea acces la literatura tehnică de specialitate. Cunoscând limba rusă, a fost trimis la documentare în U. R. S. S., unde a vizitat uzine pentru fabricaţia avioanelor şi motoarelor.
În 1967, conducerea de stat a hotărât să se reia fabricaţia de avioane şi motoare de avion în România, şi în acest sens s-au format colective de ingineri în care a fost inclus.

Ca urmare a invaziei Cehoslovaciei în 1968, s-a hotărât înfiinţarea Institutului de cercetări aeronautice INCREEST - Bucureşti. Cum vecinii iugoslavi aveau la Belgrad Institutul VTI (Institut Tehnic Aeronautic), s-a hotărât proiectarea şi execuţia în colaborare a unui avion de luptă reactiv, născându-se astfel programul YUROM. A fost trimes la VTI pentru a participa la proiectarea în comun a instalaţiei hidraulice a avionului ORAO (Vultur), denumirea sârbească a avionului, şi IAR 93, denumire română. La 1 martie 1972 a fost numit director tehnic la Uzina nouă de avioane din Craiova. La 30 octombrie 1974 a zburat la Uzina de Avioane Bacău cu avionul prototip IAR 93.

Programul YUROM prevedea fabricarea avioanelor de serie în ambele ţări, cu participare 50% şi execuţia prototipurilor de fiecare stat. La Avioane - Craiova trebuia executat prototipul cu dublă comandă IAR 93. Ca director tehnic, a organizat pregătirea de fabricaţie şi execuţia prototipului, care la 29 ianuarie 1977 a decolat de pe aerodromul militar de la Craiova.

În februarie 1978 a fost numit şeful serviciului studii-proiectare, participând la proiectarea şi execuţia avionului de şcoală reactiv IAR 99, care a efectuat primul zbor pe 21 decembrie 1985.

Pentru a fi la curent cu realizările din domeniul aeronautic, a învăţat singur limba engleză, lucrând cu sârbii, a învăţat sârbeşte, adăugând încă două limbi la limba rusă şi franceză pe care le cunoaşte.
De-a lungul activităţii din domeniul aeronautic, a avut prilejul să viziteze întreprinderi aeronautice din fosta U. R. S. S., Polonia, Franţa, Anglia, China etc., venind de acolo cu idei pentru realizarea de tehnologii şi de utilaje specifice industriei aeronautice.

După 39 de ani de activitate s-a pensionat în 1991, fiind o perioadă consilier tehnic la Avioane - Craiova.

Băbeanu Alessandru (6 octombrie 1856, Bucureşti - 8 mai 1918, Valea Satului, judeţul Vaslui). Intrat ca soldat voluntar în Batalionul I Geniu, iar la 20 mai 1882 este primit sublocotenent în Batalionul IV Vânători, în baza studiilor făcute în Şcoala Militară Infanterie şi Cavalerie Bruxelles. A făcut serviciul militar la Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, Regimentul 6 Dorobanţi, Regimentul 3 - Dâmboviţa nr. 22, Regimentul „Mihai Viteazul" nr. 6, Regimentul 2 - Romanaţi nr. 19, Regimentul Muscel nr. 30, Regimentul Argeş nr. 4.

De la sublocotenent în 1882, devine căpitan în 1890, maior în 1898, locotenent-colonel (1908), colonel - 1911, general de brigadă în rezervă, la 1 aprilie 1916. După ce este trecut în rezervă la 1 aprilie 1914, este reactivat, participând la Primul Război Mondial, la 3 noiembrie 1916 fiind rănit de o grenadă la Piatra Runcului, în judeţul Bacău. Moare la 8 mai 1918, în casa locuitorului C. Bârlădeanu din comuna Valea Satului, judeţul Vaslui.

Decoraţii: Cavaler al Ordinului „Coroana României", 1892; Semnul Onorific de Aur pentru serviciul militar de 25 de ani, 1905; Medalia jubiliară „Carol I", 1906; Cavaler al ordinului „Steaua României", 1909; „Coroana României", clasa IV-a, 1912.

Căsătorit la 16 ianuarie 1886 cu Elisa (Lucreţia Racoviţeanu), a avut doi băieţi (Ionel, Alecsandru) şi trei fete (Mihaela, Elisa, Elena). Monumentul eroilor din Budişteni, unde familia Băbeanu avea proprietăţi, a fost ridicat de un Comitet activ care a avut ca preşedinte de onoare pe Lucreţia general Alexandru Băbeanu, pe d-ra Ely Alexandru Băbeanu, vicepreşedinte, Zoe Alexandru Băbeanu, vicepreşedinte ş. a. 

Creţu C. Gheorghe. Preot, profesor. Născut la 23 februarie 1880, în comuna Dobreşti, judeţul Muscel, ca fiu al preotului Constantin Creţu (1855-1929) şi al Ioanei (1860-1928), ambii părinţi fiind înmormântaţi în faţa bisericii din Budişteni. 

Licenţiat în teologie în 1906, a funcţionat ca preot în Budişteni, iar din 1919 a fost profesor secundar de religie la Liceul „Gheorghe Lazăr" 
din Bucureşti. 

Mobilizat la 13 august 1916, a participat ca preot la Războiul de Întregire până la 1 iunie 1918 când s-a decretat demobilizarea. Pentru modul cum şi-a făcut datoria pe front, a fost decorat cu „Coroana României" cu spade în gradul de Cavaler, cu Înaltul Decret Regal 4157/1917 şi Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918, cu brevetul 32859/1921. De la 20 februarie 1919, cu Ordinul 454 al Marelui Cartier General, a fost chemat în mod excepţional şi numit predicator al Lagărului de carantină morală Cotroceni, unde a funcţionat până în februarie 1920, când a fost numit predicator şi la Regimentul 18 Infanterie Gorj, iar în 1921, predicator la patru unităţi cu sediul la Regimentul 2 Artilerie Malmeşan. 

În timpul campaniei din Basarabia, cu Regimentul 6 Vânători, Gheorghe Creţu s-a remarcat prin sfaturile date trupei, predicile la bisericile din teritoriu, înfiinţarea de şcoli româneşti, pentru copii şi adulţi (Pârliţa, Călăraşi) cu peste 100 de cursanţi, şezători artistico-literare ş.a.

Prezenţa apropiată de trupă, asistenţa religioasă dată muribunzilor şi răniţilor, predicile care au contribuit la reînălţarea spiritului de jertfă au fost apreciate chiar de ministrul de război. 

La 20 noiembrie 1930, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor aprecia că Gheorghe Creţu „este un distins cleric, om de acţiune… totdeauna binevoitor la îndeplinirea sarcinilor date pe care le îndeplineşte cu devotament şi pasiune. Gata oricând la lucrul bun, cuvântător cu suflet". 

Ca o recunoaştere a activităţii şi meritelor sale, la 18 aprilie 1932, Miron, arhiepiscop şi mitropolit, îi oferă crucea patriarhală. 

Mort în 1956, a fost înmormântat alături de părinţii săi, în cimitirul bisericii din Budişteni. 

Diaconescu Cristiana. Născută Puţaru, la 17 decembrie 1951, în Leordeni, a urmat între 1958 şi 1966 studiile primare şi gimnaziale la şcoala din satul natal, iar între 1966 şi 1970, Liceul Teoretic „Dinicu Golescu" din Câmpulung-Muscel. Între 1970 şi 1974 a urmat Facultatea de Chimie, secţia fizico-chimia, la Universitatea din Bucureşti.
Doctorand la Academia Română între 1994 şi 2000, a obţinut titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe, domeniul biologie, cu teza Caracterizarea biochimică a plasmei seminale. Peroxidarea lipidică şi radicalii liberi. 

După ce între 1974 şi 1977 a funcţionat ca profesoară de chimie la Liceul din Topoloveni, iar între 1977 şi 1983, chimist la I.R.N.E. - Piteşti şi I.C.P.C.P.A.M. Baloteşti (Ilfov), între 1983 şi 1991 lucrează ca cercetător ştiinţific la I.C.V.B. „Pasteur" din Bucureşti. În 1991 intră în învăţământul superior, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Bucureşti, devenind asistent în 1991, şef de lucrări în 1997 şi conferenţiar în 2004, la Facultatea Zootehnie, Catedra Tehnologie.

În 1993 obţine brevet de invenţie cu titlul Mediu de cultură destinat producţiei de vaccinuri de uz veterinar şi procedeu de preparare, beneficiar I.N.M.V. „Pasteur" - Bucureşti. 

A elaborat şi publicat numeroase lucrări, tipărite în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, patru manuale universitare din care două ca unic autor, o monografie (coautor) ş.a. Timp de două luni, în 1998, a efectuat un stagiu de pregătire profesională la Institutul „Meurice" din Bruxelles (Belgia). 

Membră a asociaţiilor profesionale: Societatea Română de Biochimie şi Biologie Moleculară (din 1999), Societatea de Chimie din România (din 2000), Societatea română de Fiziologie (din 2000) ş. a.
Director de programe şi responsabil de teme de cercetare, a contribuit la soluţionarea a 25 de teme de cercetare ştiinţifică, a participat la numeroase simpozioane ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

Diaconescu I. Nicolae (15 iulie 1893, Leordeni - ?). Fiu al învăţătorului Ioan N. Diaconescu din Leordeni şi frate cu comandorul Paul Diaconescu. Absolvent al Şcolii Militare de Infanterie, al Şcolii Superioare de Război (15 oct. 1923), a urmat şi alte cursuri care l-au pregătit pentru cariera militară. De asemenea, a fost licenţiat şi doctor în drept.
Participant, cu Regimentul Argeş nr. 4, la Campania din 1913, când avea gradul de sublocotenent, şi la luptele din 1916, unde a dat dovadă de mare bravură.

De la sublocotenent, cum era în 1913, a urcat treptele carierei militare, ajungând în 1938 colonel, iar apoi, general. 

După ce a servit prin diferite unităţi militare, în 1938 devine comandantul Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul", iar în 1942 a fost numit director general al Poliţiilor. Pentru modul „excepţional de bine" în care timp de doi ani a condus Direcţia Generală a Poliţiei, ministrul Afacerilor Interne, generalul I. Popescu, l-a propus să fie decorat cu ordinul „Steaua României" în grad de comandor. 

În decursul activităţii sale, generalul Diaconescu a fost şi ataşat militar: între 1 oct. 1932 şi 1 febr. 1937 în Polonia, Estonia, Letonia, Finlanda. Deţinut politic după 23 august 1944. 

Pentru modul cum şi-a îndeplinit obligaţiile militare, a fost recompensat cu: Medalia comemorativă „Avântul Ţării", Steaua României cu spade şi panglică de Virtutea militară în grad de cavaler- 1918, Crucea Comemorativă 1916-1918, Coroana României cu spade în grad de ofiţer, 1923, şi Medalia Victoria, 1921.

Diaconescu I. Paul (15 decembrie 1895, Leordeni - 9 februarie 1970, Bucureşti). Fiu al învăţătorului Ioan N. Diaconescu şi frate cu generalul Nicolae I. Diaconescu. După ce în 1907 a terminat patru clase primare la Leordeni, a absolvit în 1915 Liceul Teoretic - Ploieşti şi în 1916, Şcoala de ofiţeri activi de marină - Bucureşti. De asemenea, în 1920-1922 a urmat Şcoala specială de marină - Constanţa, iar în 1937-1938, un curs suplimentar de ofiţeri de stat-major - Bucureşti. 

După ce în 1917 a luptat la Mărăşti, Mărăşeşti şi Caşin, în toamna lui 1917 a trecut la arma marinei, cu gradul de locotenent, fiind îmbarcat pe monitorul „Lascăr Catargiu" la Galaţi, ca ofiţer cu artileria la bord. Cât a activat în marină, până în 1947, a avut misiuni şi în străinătate: în 1926 a fost trimis la Spezia (Italia) pentru a recepţiona nişte torpile, în 1931 a urmat tot la Spezia o şcoală pentru submarine, în 1937 a făcut un stagiu în marina iugoslavă la Novisad şi Dubrovnic ş. a. În marină a îndeplinit diferite funcţii: între 16 iunie şi 13 noiembrie 1941 a fost comandant cu gradul de căpitan-comandor pe distrugătorul „Regina Maria", înainte de 23 august 1944 a fost numit comandant al secţiei fluviale Giurgiu, iar între 21 octombrie 1945 şi octombrie 1947, când a fost trecut în rezervă, a îndeplinit funcţia de comandant al litoralului maritim Constanţa. 

A primit următoarele decoraţii şi medalii: Ordinul „Coroana României", de la Ministerul de Război, pentru faptele de arme de la Mărăşti şi Mărăşeşti, Ordinul „Sf. Stanislav", de la guvernul rus, pentru participarea la luptele de la Mărăşti şi Mărăşeşti, „Coroana României", de la Ministerul de Război, pentru patrularea Distrugătorului „Regina Maria" pe lângă coastele Constanţei, Medalia „Victoriei", de guvernul sovietic, pentru faptele de arme contra hitleriştilor.

Dobrescu N. Vasile (14 septembrie 1900 Ciulniţa - 3 martie 1975, Bucureşti). Fiu al unor ţărani săraci din Ciulniţa, Vasile Dobrescu, după ce a absolvit şcoala primară în satul natal, n-a avut posibilităţi materiale să-şi continue studiile. Înzestrat cu talent, în timpul liber desena şi compunea poezii pe care le da tineretului şi lăutarilor să le cânte. 

În toamna anului 1916, în timpul retragerii armatei române spre Moldova, s-a încadrat voluntar într-o unitate de pontonieri, luând parte la luptele de la Mărăşti şi în zona Galaţilor, fapte pentru care a fost decorat cu banta Mărăşeşti şi Medalia Victoriei, iar în 1967 a primit Medalia „Virtutea Ostăşească", clasa a III-a. Demobilizat în toamna anului 1918, este încorporat spre a-şi satisface stagiul militar, fiind lăsat la vatră în toamna anului 1922. 

Reîntors în sat, se căsătoreşte cu o fostă colegă de şcoală care-i aduce ca zestre un pogon de pământ, astfel că nu mai este obligat să muncească pe la diverşi proprietari. Continuând să scrie, începe să colaboreze la diverse publicaţii din ţară pentru sate, cât şi la revista „Albina" din Bucureşti. Încurajat de poetul G. Tutoveanu din Bârlad, tipăreşte primul volum de poezii, stabilindu-se apoi la Bucureşti. Aici, la sfârşitul anului 1930 înfiinţează revista de cultură pentru popor „Satul", care a apărut neîntrerupt timp de 15 ani. De asemenea, a mai editat revista de cultură şi îndrumare pentru popor „Graiul satului" şi revista ilustrată pentru sate „Viaţa la Ţară". În anul 1935 intră redactor la revista „Albina" unde a lucrat până în vara lui 1949. 

În anul 1935 a fost premiat de Asociaţia Publiciştilor Români pentru poezia Cântec pentru o pădure bătrână, în 1949 este premiat de Ministerul Artelor pentru poezia În zori, iar în 1965 devine membru al Fondului Literar. 

A tipărit mai multe volume de versuri, dar şi piese de teatru. Cărţi tipărite după 23 august 1944: Lipitura casei - comedie într-un act, Editura „Lector", Bucureşti, 1946; Dreptatea robilor - piesă în trei acte, Editura „Socialistă", Bucureşti, 1947; Pe plaiuri muscelene - poezii cu o prefaţă de G. Tutoveanu, 1927; Cântecile sărăcii - poezii vesele şi triste, Editura Noastră, Bucureşti, 1937; O poveste cu-n pitic - versuri, în colaborare, Editura Universul, Bucureşti, 1930; Cântice pentru grădiniţa - versuri, în colaborare, Editura Universul, Bucureşti, 1936.