Obiceiuri, credinte, descantece

Obiceiuri la nuntă. Ion Diaconescu, învăţătorul şcolii din Leordeni, ni le prezintă aşa cum erau ele în anul 1900 şi mai înainte. Când un băiat s-a hotărât să se căsătorească şi şi-a ales fata, trimite pe mamă sau tată sau altcineva cu o ploscă plină cu vin sau ţuică la părinţii fetei. După ce intră în casă, pun plosca în mijlocul casei şi spun gazdei scopul vizitei: dacă părinţii fetei îl vor pe băiat, atunci beau toţi din ploscă, dacă nu-l acceptă, nu beau şi răspunsul este negativ. Dacă-l acceptă, în duminica următoare, părinţii fetei se duc „căutători de casă" la ginere, când se învoiesc asupra zestrei; apoi stabilesc data logodnei care se face în casa părinţilor fetei, dar cu cheltuiala ginerelui. Se duc acolo cu zgomot, părinţii, naşii, rudele ginerelui, în căruţe cu lăutari, „bubuind şi răsunând satul". Ajunşi acolo, gustă din ploscă, apoi „un scriitor din sat, de obicei notarul sau învăţătorul" scrie foaia de zestre, după cum se înţeleseseră anterior. 

După încheierea acestui moment important, se aşază la masă şi petrec; apoi încep să joace „hora nuntei, sârba, brâul, brăduleţul şi, de sunt şi boieri, se dau şi prin polci, lanseuri, bostoane, tărăşel sau popular tărăbău". Petrecerea durează până la ziuă. În timpul distracţiei, părinţii şi tinerii stabilesc ziua nunţii, ziua târguielilor şi lăutarii. După logodnă, viitoarea mireasă începe pregătirile de nuntă: croieşte „cămaşa de ginere, de mireasă, de socru, de soacră, face prosoape pentru nuntaşi, altiţă, scoarţe, în fine, tot trusoul, căci rari părinţi care s-au îngrijit să-i facă mai de timpuriu ale casei". Învăţătorul Ion Diaconescu, martor al acestor evenimente, ne transmite autenticitatea lor. „Aleargă biata de ea în stânga şi în dreapta după iţe şi vătale, lucrând cu ajutorul vecinelor până la completarea lucrurilor de primă necesitate". Ginerele se ocupă de formalităţile căsătoriei după lege. În săptămâna nunţii, la ginere se tăiau o vacă sau viţea, curcan, gâşte, găini şi se prepara mâncarea pentru nuntă. Căsătoria civilă se făcea de obicei joia sau sâmbăta ajunului căsătoriei religioase. Seara, în ajunul nunţii, ginerele trimite un bărbat şi o femeie sau chiar două perechi, numiţi merinzari, la mireasă, cu un coş cu plocon (pâine, covrigi, turte dulci etc.) şi cu lăutari; după ce dau ploconul, lucrează împreună la împodobirea bradului. După aceea, merinzarii şi flăcăii care au lucrat la brad se aşază la masă. Între timp, mireasa pregăteşte ploconul pentru ginere: pâine, turte dulci, cămaşa de ginere cu o floare la piept, luată de la brad, nădragi, ciorapi. Se umplu „ploscele" şi cu toate acestea se întorc la ginere. Atât la ginere cât şi la mireasă, petrecerea durează până la 2.00 din noapte. De sâmbătă, ginerele prepară căruţe, trăsuri, pentru a lua mireasa în vederea încheierii căsătoriei religioase, care se face duminică dimineaţă sau după-amiază. Cu trei-patru ore înainte de cununie, nunii şi ginerele se aşază într-o trăsură, iar în cealaltă rudele, prietenii şi lăutarii şi pornesc în galop, în zgomotul pistoalelor către mireasă. „Acolo nunii şi ginerele se aşază pe scaun". Merg înainte aşa-zisele căltunarese - o pereche, bărbatul cu femeia sa, ducând un coş cu încălţăminte pentru socru, soacră, cumnat, cumnată; după aceştia urmează ginerele cu naşii, rudele şi prietenii; dau caltunaresele darul miresei, apoi se aşază la masă, dându-se ginerelui numai ouă, crezând că-l scapă de farmece. Beau pe întrecere, ginerele şi mireasa, trei pahare cu vin, sperând că cel ce va bea mai repede va domina în căsătorie. Între timp, mireasa dă dulceaţă la musafiri, în schimbul câte unui gologan sau mai mulţi, după putere. După masă, mirii îngenunchează înaintea părinţilor şi cer binecuvântarea părintească - acum se citesc şi oraţii. Apoi, nunii cu mirii ies în curte, se prind în hora cea mare, învârtesc de trei ori hora, după care se urcă împreună într-o trăsură. În timp ce se aflau în hora cea mare, în spatele miresei stătea sora de ginere, ca să nu o farmece cineva. În trăsură sau căruţă, mireasa şade în picioare până la biserică ca să nu facă copiii ologi. La ieşirea din curte i se frânge în cap, şezând în căruţă, o pâine muiată în vin, în speranţa că va împăca gurile rele; bucăţile de pâine se aruncă în toate părţile, iar lumea le ia pentru leac. Mirii intră şi ies din biserică ţinându-se de mână. Când se face ocolul în jurul masei, se aruncă bomboane sau flori prin biserică. După cununie se întorc acasă, dar pe un alt drum, şi evitând a se întâlni cu altă nuntă. Ajunşi la ginere, sunt întâmpinaţi de multă lume; la intrarea în casă, mireasa e obligată a turna apă socrului să se spele pe mâini, în semn de supunere. Ginerele trimite îndată, în dreapta şi stânga, plosci cu băieţi pentru a invita mesenii. Cei ce acceptă invitaţia erau aşezaţi la masă „de unu după consideraţiune, nunul stă în capul mesei, începe ospăţul, urând fericire şi sănătate noii perechi". După-masă, se ia darul: 3-5 lei de familie, care se adună de unu şi se dă miresei". Ridicându-se masa, încep jocurile, (cele menţionate mai sus), până la ziuă, „când se petrec nunii la casa lor, iar ginerele se prepară pentru a primi pocânzeii (părinţii miresei şi rudele de aproape, care, spre seară, sosesc încărcaţi cu plocoane şi cu care se încep din nou petrecerile, ca în ziua I-a". Acum mireasa se „leagă cu un bariş", semn că a trecut în rândul femeilor. „Marţi se face încropul soacrelor tot cu petrecere, joi, în aceeaşi săptămână, se duc pe cale primară la părinţii miresei, unde se repetă aceleaşi petreceri, iar duminică se duc la naşi, unde li se ia beteala şi galbenii puşi tot de naşi. Cu aceasta s-a încheiat actul căsătoriei".
Învăţătorul Nicolae Dobre, referindu-se la obiceiul de nuntă de la Baloteasca, ne transmite interesante informaţii. Sâmbătă-seară se face fedeleş (brad) şi se petrece până dimineaţă, când un grup de flăcăi duc miresei rochia cumpărată de ginere; flăcăii sunt numiţi „merinzari" (hăidaşi), pocânzei sau dăcari sau brădaşi". Bradul se pune într-o prăjină groasă, lustruită şi unsă, iar flăcăul care reuşea să se suie pe prăjină şi să ia bradul, îl purta la biserică şi era lăudat şi recompensat cu „o batistă de geavrea". A doua zi, ginerele ieşea din casă cu o sticlă de vin roşu în mână, dacă fata fusese cinstită, daca nu, de obicei, era trimisă acasă spre ruşinea părinţilor, fiind condusă acasă de ginere „unde îi rupea podişca şi spărgea toate oalele şi toate străchinile". Familiile din acest sat „nu prea se înrudesc între ele: băieţii îşi aduc fetele din satele vecine, iar fetele ori pleacă în alte sate, ori îşi aduc băieţii din altă parte. Satul poartă demult ruşinea bastarzilor şi a concubinajului". 
Să vedem cum descrie învăţătorul Vasile Anghel obiceiul de nuntă la Glâmbocel. Sâmbătă pe la ora 1400 lăutarii sosesc la casa unde va avea loc nunta; apoi, un flăcău ia două ploşti, una cu vin şi alta cu ţuică şi pleacă în sat cu lăutarii, vestind nunta şi invitând sătenii la petrecere. Seara pornesc de la casa ginerelui mai mulţi flăcăi şi două fete, care duc un coş cu costumul naţional lucrat tot în alb de către mireasă (aceşti flăcăi se numesc merinzari). Ajunşi la mireasă, ginerele îi dă costumul naţional cu care se îmbracă a doua zi, duminică. Flăcăii merg să facă bradul; la terminare, mireasa dă ginerelui costumul naţional, lucrat de ea, pe care urma să-l îmbrace în ziua nunţii. Duminică, ginerele ia o ploscă şi, însoţit de lăutari şi două femei, duce naşului un coş cu plocon; apoi le pune beteală în piept şi după ce mai cântă lăutarii puţin, pornesc cu toţii spre mireasă. Ajunşi acolo şi înainte de a pleca la biserică pentru cununie, fac hora mare, în care se prinde toată lumea, iar un flăcău joacă bradul. După cununie, nuntaşii se îndreaptă către casa unde se face nunta, unde tatăl ginerelui iese înainte cu pâine şi un pahar de vin: pâinea este ruptă în capul miresei, iar paharul de vin este băut de ambii tineri, urându-li-se noroc în viaţă, apoi socrii se aşază pe scaune şi mireasa le toarnă apă să se spele pe mâini, iar aceştia îi dau un ban de argint sau aur. Petrecerea începe şi către ziuă, ginerele, mireasa şi lăutarii duc pe naşi acasă, dacă stau aproape. Luni după-masă, ginerele, însoţit de două femei care duc ploconul şi de lăutari, merge să ia pe naşi. Luni-seara, naşa îi ia voalul de pe faţă miresei şi-i pune un bariş de mătase pe cap. Neamurile şi prietenii miresei vin la nuntă luni-seara, numindu-se pocânzei. 
În satul Baloteasca, părinţii sau rudele puneau la cale căsătoria a doi tineri, deoarece aceştia „se supun orbeşte". Când fata este furată, în general de un băiat mai sărac, părinţii resemnaţi acceptă, dar îi reproşează băiatului aşa: „Mi-ai făcut-o, şi îi zice numele, ruşinea de pe obrazul meu nu se spală". 
Învăţătoarea Maria Bucur ne prezintă obiceiul de nuntă din satul Călugăriţa, cu multe amănunte. Ca să se căsătorească doi tineri, se obişnuieşte ca băiatul, împreună cu părinţii, rude apropiate sau vecini, să meargă cu plosca la părinţii fetei şi pun plosca în mijlocul casei. Dacă fata ia plosca de jos, înseamnă că vrea să se mărite, dacă nu, înseamnă că refuză. Părinţii şi fata sunt anunţaţi în prealabil de către băiat. Dacă răspunsul este pozitiv, se aşază cu toţii la masă, mănâncă şi stabilesc zestrea. Acest moment înseamnă logodna de la oraş. La final, stabilesc ca şi părinţii, fata şi rudele să meargă la băiat, numindu-se „căutători de casă". Acum se fac ultimele precizări şi se stabileşte data nunţii care se face la fiecare casă a părinţilor, mai ales dacă părinţii se află la mare distanţă; dacă sunt aproape, se face o singură nuntă. Dacă se face în două părţi, sâmbătă ginerele trimite la fată mai mulţi băieţi şi fete numiţi brădaşi care îi duc rochia, beteala, voal, precum şi bradul de pus în poartă şi cel pentru cununie. Brădaşii sunt primiţi de mireasă cu lăutari, le pune în piept beteală, le dă câte o batistă, îi pofteşte la masă, apoi ies în curte la joc. Spre ziuă petrecerea ia sfârşit, brădaşii se întorc în chiote şi cu lăutari, ducând mirelui cămaşa lucrată de mireasă. Duminică de dimineaţă mireasa este îmbrăcată de prietene, numite „surori de mireasă", iar lăutarii cântă aşa: „Până ieri cu fetele,/ astăzi cu miresele,/ mâine cu nevestele,/ poimâine cu babele". Mireasa, mama, fetele şi celelalte rude plâng, iar lăutarul zice aşa: „Taci mireasă nu mai plânge/ Că la mă-ta mi te-oi duce/ Când o face plopul mere/ Şi răchita micşunele". Ginerele, acasă la el, este bărbierit şi îmbrăcat de brădaşi, în cântecul lăutarilor. Apoi doi brădaşi se duc la mireasă şi, împreună cu fetele care au gătit mireasa, împletesc în brad fire de beteală, flori de hârtie colorată, iar în vârf pun o batistă frumos colorată, numită „giuvrea". Mai pun în brad turtă dulce şi covrigi. Bradul astfel gătit se joacă şi se pune în stâlpul porţii, până la ora când se pleacă la biserică pentru cununie. Între timp, mireasa se duce cu plosca la naşii ei şi cu lăutari, iar ginerele se duce cu plocon şi cu lăutari să-şi ia naşii pentru cununie. Sosiţi acasă la ginere, nunii se aşază la masă, cu toţi nuntaşii, numiţi „călţunaşi". 
Ridicând masa, nuntaşii merg la biserică în trăsuri şi brişti, în fruntea lor aflându-se un băiat care ţine lumânările (acesta trebuie să aibă în viaţă ambii părinţi). Tot în prima trăsură merge un copil cu bradul, apoi naşa cu mireasa; în a doua trăsură se află naşul cu ginerele, iar în celelalte merg călţunaşii şi apoi întreaga nuntă. Înainte de a pleca la biserică, se face în curtea casei miresei „horă mare, numită hora bradului". O rudă a miresei se învârteşte pe lângă horă, rupând bucăţi de pâine, şi aruncându-le în mijlocul horei, iar lăutarii cântă: „Ce mai soare luminos, /Ce mai ginere frumos/ Of! Ce mai lună luminoasă,/ Ce mai mireasă frumoasă!". Un brădaş mai iscusit, călare pe cal, vine în faţa miresei şi a părinţilor ei şi rosteşte oraţiile de nuntă. Apoi, pornesc la cununie şi intră toţi în biserică. Preotul începe slujba logodnei şi a cununiei. Când preotul zice „Isaia dănţuieşte", mirii şi naşii se învârtesc în jurul mesei, iar câte o rudă aruncă seminţe de porumb sau grâu, ca să aibă belşug în casă; cei înstăriţi aruncă bomboane, chiar şi flori; Domnişoarele de onoare împart cocarde şi flori. Apoi naşul, şi finul după el, se închină la icoane, la fel naşa şi mireasa. După aceea naşul ia plosca de vin sau ţuică şi dă preotului să bea, apoi celorlalţi nuntaşi. La înapoiere, în prima trăsură merg băieţii cu bradul şi lumânările aprinse, împreună cu ginerele şi mireasa, iar în a doua naşii, apoi ceilalţi. Pornesc pistoale şi dau chiote. Dacă în drumul lor spre casă întâlnesc pe cineva cu baniţa sau căldarea plină cu apă, îi aruncă bacşiş în apă.
Ajunşi acasă, sunt primiţi toţi cu doniţele pline; coboară din trăsuri şi joacă hora mare, numită „nuneasca", iar lăutarii cântă: „Bine-ţi pare, nune mare,/ Că ţi-s mirii ca o floare/ Ce mai soare luminos,/ Ce mai ginere frumos;/ Ce mai lună luminoasă,/ Ce mai mireasă frumoasă;/ Bagă mâna-n buzunar,/ Dă bacşiş la lăutar!". Când hora ia sfârşit, naşii iau de mână pe fini şi intră în casă. La uşă o rudă prinde pe miri cu o maramă sau cu un şervet după gât, ca să fie uniţi toată viaţa. La sfârşitul horei, călţunaşii se duc la casele lor, şi se reîntorc mai târziu, la ora mesei, pe la ceasurile 21.00. Naşii, dacă sunt aproape de casă, merg să-şi vadă gospodăria şi pe copii, dacă locuiesc mai departe, rămân pe loc. Dacă se duc acasă, atunci ginerele şi mireasa se duc cu plosca şi lăutarii să-i aducă la masă. Se aşteaptă până se adună toată lumea, apoi se serveşte mâncarea. Tot timpul mesei, lumânările stau aprinse şi sunt înfipte într-o pâine sau se pun într-o doniţă cu apă la capul mesei. Se vede că lumânarea care arde mai puţin indică pe cel care trăieşte mai mult dintre miri. Ginerele şi mireasa stau la masă lângă naşi. Spre finele mesei, mireasa împarte cadourile: broboadă, basma sau rochie pentru naşă, cămaşă de noapte sau şervet, naşului. Înainte se dădea şi celorlalţi meseni câte un şervet sau cel puţin neamurilor şi fruntaşilor. Astăzi, obiceiul darurilor a cam dispărut. După aceasta începe darul mesei, începând cu naşul, apoi ceilalţi fruntaşi şi restul mesenilor. Fiecare dar este adus în faţa naşului, care numără banii, îi totalizează şi-i predă ginerelui şi miresei, comunicând mesei totalul adunat şi mulţumeşte mesenilor că au răspuns la invitaţie.
Înainte vreme se obişnuia ca la finele mesei mireasa să meargă la fiecare mesean să-i sărute mâna, primind câte un dar de bani, sau alte bunuri numit „darul miresii". Astăzi obiceiul a cam dispărut, pătrunzând modernismul la sate. La fel mergeau lăutarii şi bucătarii pe la fiecare mesean să-şi primească darul. După dar, se serveşte cozonac şi, astfel, masa ia sfârşit, iar tinerii trec la joc până în zorii zilei; apoi, nunul şi nuna pleacă acasă, fiind conduşi de fini cu plocon şi lăutari. A doua zi, către seară (luni) vin părinţii şi rudele miresei numiţi „pocânzei", cu lăutari după ei, cântând, chiuind şi spunând tot felul de glume, până la nuntă, unde se aşază din nou la masă. Ginerele şi mireasa vestesc pe naşi, iar dacă sunt departe şi nu pot veni, îşi lasă un înlocuitor drept naş. Acum, mireasa este dezvelită de voal şi de beteală de către naşă, se leagă la cap cu un tulpan, semn că a devenit femeie. Mai înainte se lega la cap cu oarecare ceremonie, când lăutarii cântau un cântec în care se amintea fetei că a devenit nevastă. 
La masa de luni-seară, soacra primeşte de la mireasă în dar o ie, numită „ie de soacră". În vremurile vechi, această cămaşă se făcea fără gură, ori cu gură strâmtă, ca soacra să nu fie cicălitoare, iar socrului i se dădea o cămaşă de zi sau de noapte. Tatăl fetei primea de la ginere „cisme de socru"; în ultimul timp, acest obicei a dispărut, din spirit de economie. 
Cu aceasta, nunta s-a sfârşit: socrii sunt duşi în horă, apoi nunii pornesc spre casă, conduşi de fini cu plocon şi lăutari. Marţi după nuntă se face „încropul", adică e rândul să petreacă socrii, soacrele, rudele şi toţi oamenii de încredere care au ajutat la nuntă de sâmbătă până marţi. Joi sau duminică după nuntă mirii se duc la părinţii lor, cum se zice după obicei, în cazul în care fata a fost cinstită. Înainte se ţinea mult la cinstea fetei. Dacă ginerele şi socrul erau nemulţumiţi de fată, o târau pe grapă „ori la masă aveau anumite snoave sau cuvinte la adresa fetei". Părinţii rămaşi de ruşine, o luau înapoi acasă, sau îi dădeau zestre „cu vârf şi îndesat". Vinovata rămânea o viaţă întreagă „supusă la toţi, roabă, iar părinţii ei trăiau cu rana în suflet până la sfârşitul vieţii". Acum s-a mai renunţat la asemenea practici şi credinţe. Multe fete fug cu flăcăul, părinţii sunt puşi în faţa faptului împlinit, însă băiatul devine mai pretenţios în ceea ce priveşte zestrea". 

Obiceiuri la naştere. În Glâmbocel, cu 60 de ani în urmă, era obiceiul ca imediat după naşterea unui copil, să meargă la preot o femeie cu o sticlă plină cu apă şi cu busuioc pentru a o sfinţi. Timp de şase săptămâni, mama îşi uda mâinile în vatra sobei cu apă sfinţită şi apoi uda copilul pe faţă. La trei zile după naştere, venea moaşa, seara şi punea ursitori: punea pe o masă trei sticle cu vin şi ţuică şi trei pâini, grâu, porumb, fasole, o carte şi foarfece; toate rămâneau pe masă toată noaptea, când se credea că vin ursitoarele în număr de trei, „ca să urseze" soarta copilului. Se spunea că ursitoarele erau nişte îngeri care veneau în camera copilului. A doua zi, o parte dintre darurile de pe masă le lua moaşa şi o parte, mama copilului. 
Şi la Baloteasca se pun ursitoarele, în care se credea, de aici şi zicătorile: „cum ţi-e ursita, aşa vei trăi" sau „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus". La doi ani de la naştere, naşul taie moţul finului şi îi dăruieşte, de obicei, o oaie. 
La Leordeni, după naştere, se pun ursitorile: pe o masă se aşază pâine, turtă, bani etc. şi „se crede că vin ursitorile, adică trei fete care ursesc pe noul născut". 

Obiceiuri la botez. Cu peste o sută de ani înainte, la Leordeni, copilul se boteza la opt sau 15 zile după naştere, „în funcţie de starea de sănătate a copilului şi mijloacele materiale ale părinţilor", care vesteau pe naş printr-un plocon. Naşul era obligat să cumpere pentru fin (fină) plapumă, faşă, cămaşă, tichie „la care pune o mărturie sau bani de argint". După botez, copilul era dus la naş sau la naşă acasă, unde se „întinde masă cu lăutari, numită cumetrie; mare chef". În timpul petrecerii, înainte de aducerea fripturii, moaşa lua copilul şi-l plimba pe la fiecare mesean care era obligat să-i dea un dar în bani, punându-i-l la piept. În timpul mesei, se ura sănătate, noroc şi ani mulţi copilului. După masă, începeau jocurile ca la nuntă şi petreceau continuu până seara. A doua zi, copilul nu era scăldat până nu sosea naşa care făcea acest lucru şi arunca în apă un dar în bani. 
Să vedem câteva aspecte de la Glâmbocel. 
Dacă într-o familie mureau mai mulţi copii la rând, copilul nou născut era dus la biserică, înainte de a începe slujba şi de a intra cineva în biserică şi era lăsat acolo. Primul bărbat sau femeie care-l găsea pe copil trebuia să-l boteze, credinţa fiind că în felul acesta trăia. În ziua botezului copilul nu trebuia sărutat. 
În satul Călugăriţa, naşii copilului, de obicei, erau cei ce i-au cununat pe părinţi. Botezul se făcea în intervalul de timp de la naştere până la şase săptămâni; dacă era bolnav se boteza copilul după naştere sau după două, trei zile. Cei cărora nu le trăiau copiii aveau credinţa că naşii nu erau norocoşi, n-aveau parte de fini şi îi schimbau cu alţii străini. Rare cazuri erau când copilul era botezat după şase săptămâni. Înainte de naştere, finii veneau cu plocon la naşi, adică îi vesteau: pâini, friptură, turtă dulce, zahăr, ţuică, vin etc. Imediat după naştere, finul mergea la naş cu plosca sau sticle de vin şi ţuică şi se sfătuiau asupra numelui copilului; de obicei era ales de naşi. Când naşul vine la botez, aduce daruri copilului: scutece, plapumă, cămăşuţe, scufiţă, pieptare etc. 
Dacă naşa era însărcinată, nu ţinea copilul în braţe la botez, fiindcă nu trăia finul. Moaşa purta copilul în braţe până la botez, iar naşa aducea darurile. La biserică, moaşa căra apa în cazanul de botez. De obicei, mama copilului nu lua parte la botez, chiar dacă ieşise la biserică; stătea acasă şi pregătea masa botezului. După slujba botezului, naşa sau naşul mergeau cu copilul în braţe până la casa finilor, cu lumânarea aprinsă. Copilul era pus pe masă, cu faţa spre răsărit, iar pe masă se găseau multe daruri, precum şi o sticlă de vin şi o pâine. Apoi copilul era alăptat şi culcat. De acum înainte copilul, era socotit creştin, sau cum se zice în popor, „s-a făcut român". După aceea, începe petrecerea: naşi, fini, rude, vecini urau noroc şi sănătate copilului şi finilor. Către sfârşitul petrecerii era adus copilul la masă de către moaşă şi dus la fiecare mesean pentru a-i da darul. A doua zi naşa venea din nou şi-l scălda pe copil, zicând că-i ia mirul; se puneau în apă bani de aur, argint, zahăr şi untdelemn. Tot acum se dădea bacşişul moaşei. Până la trei ani, copilul nu se tundea; dacă era băiat, la trei ani naşul îi tăia moţul, dându-i un dar după dorinţa lui sau a copilului, care era întrebat „De ce-ţi este moţul finule?". Copilul, învăţat de părinţi, răspundea: viţel, sau oaie, sau miel, sau bicicletă etc. De obicei, naşul se ţinea de cuvânt, dându-i şi un costum complet de haine. La botez, cei mai pricopsiţi angajau şi lăutari la cumetrie. 

Obiceiuri la înmormântare. „Imediat după moartea cuiva, se face focul cu un braţ de lemne, potrivit pentru a încălzi apa. Cotoarele lemnelor neatinse de foc nu se împing în foc, fiind credinţa că mor şi alţii din acea casă"; cu apa se scaldă mortul, se bărbiereşte şi tunde bărbatul de către bărbaţi sau femei, dacă mortul este femeie. Apoi era îmbrăcat şi încălţat, era întins pe pat, i se „împiedică picioarele cu aţă, unghiile de la mâini şi de la picioare se pun într-o bucată de ceară curată, numită ghioace, care împreună cu săpunul, pieptenele şi părul tuns, se pun într-o perniţă, care se pune sub cap în coşciug". Pisicile casei se închideau pentru a nu trece peste mort, altfel acesta se făcea strigoi şi venea să-i omoare pe toţi ai casei. Se pregătea coşciugul, groapa, mâncarea şi băutura pentru îngropători şi rude. Acasă, pe drum spre biserică, în biserică, era jelit de ai casei şi rude. După înmormântare, mergeau toţi acasă unde se punea „masă pentru mort". Apoi urmau soroacele la 3 şi 9 zile, 3 şi 6 săptămâni, 3 şi 6 luni şi un an. Era numită o femeie care căra apă 6 săptămâni la trei case, să aibă mortul apă; se tămâia 6 săptămâni ca să fie ferit de diavol; la tămâiere „se aprinde o lumânare numită privighetoare, făcută în formă de cerc". „Albia, oala, căldarea folosite pentru scăldat se pun cu gura în jos la un loc retras, unde stau trei zile ferite a nu trece nimeni peste ele, altfel cred că moare cineva din casă". Când se pleacă din casă spre mormânt şi la înapoiere, nimeni nu trebuie să privească înapoi, de frica morţii. Aceste obiceiuri erau la Leordeni în anul 1900, când le descrie învăţătorul Ion Diaconescu. 
În satul Baloteasca fusese obiceiul de a se trece o găină pe deasupra gropii, dar la data când învăţătorul Nicolae Dobre a consemnat acest lucru, în anul 1943, obiceiul dispăruse. Şi aici, pisica era încuiată, motivul fiind acelaşi ca la Leordeni. La nouă zile după înmormântare, se dădeau de pomană nouă porţii de mâncare şi 9 lumânări; la un an se dezlega apa, fiindcă o femeie, plătită, ducea apa de pomană, la trei familii din sat; apa se dezlega punându-se într-o „gârleajă (scoarţă) de dovleac copt o feliuţă de pâine în care se înfig trei lumânări". 
La Glâmbocel, credinţa oamenilor era cu 60 de ani în urmă că după moarte sufletul stă în apropierea casei timp de trei zile. Dacă trecea o pisică sau pasăre pe deasupra, sau dedesubtul coşciugului, se credea că mortul se transformă în strigoi. Se obişnuia ca pe perna şi pe pânza cu care se acoperea mortul să se pună şnururi de arnici răsucit, roşu sau albastru; la fiecare colţ al pernei şi pânzei se făcea câte o cruce, iar colţurile erau unite între ele tot cu arnici. Timp de şase săptămâni, afară de duminici, o fată sau o bătrână căra apă la trei case zilnic: în joile acestor săptămâni se făceau „dimineţile mortului", adică se împărţea mâncare la trei case. La şase săptămâni după moarte, fata care cărase apa azvârlea la gârlă 44 de oale cu apă, în formă de cruce, apoi punea două lumânări aprinse încrucişate pe o aşchie şi le dădea drumul pe apă, simbolizând dezlegarea apei mortului. Pomană se făcea la trei zile, nouă zile, trei săptămâni, şase săptămâni, şase luni şi un an. În fiecare toamnă, după strângerea recoltelor, se făcea o pomană de toamnă. 
În satul Călugăriţa, după cum ne transmite învăţătoarea Maria Bucur, în anul 1946, femeile credeau în anumite semne care prevesteau moartea: cântatul cucuvelei, anumite vise sau semne ce apăreau pe corpul rudelor. În caz de boală lungă şi grea, ca să scape mai repede de bolnav, aveau credinţa că, dacă i se face bolnavului maslul sfinţit de 1-3 preoţi, Dumnezeu îl va ierta de păcate şi bolnavul va muri. 
Bolnavul se împărtăşea când era gata să moară şi se aprindea o lumânare ca să nu moară fără lumină. Oamenii aveau credinţa că la împărtăşanie i se arată preotului dacă, va muri sau va trăi, de aceea îl întreba pe preot: „mai trăieşti părinte, ori nu?". Dacă murea, se acoperea oglinda cu şervet, se scotea pisica afară din casă şi se închidea câinele, ca să nu treacă peste mort. Oamenii care-l scăldau pe mort primeau haine de pomană, de aceea i se zicea unuia cu haine noi: „pe cine ai scăldat?". Albia în care a fost scăldat şi oala cu care s-a turnat apă se puneau cu gura în jos până era dus mortul la groapă; părul de la tuns, unghiile tăiate şi săpunul folosit se puneau sub capul său în perna mortului. Mortul nu se lăsa singur niciun moment, se făcea de veghe, era jeluit de rude, vecini şi prieteni, neexistând bocitoare sau bocete specifice. În timpul jeluitului, fiecare spunea mortului despre necazurile lui pe care să le spună celorlalţi morţi şi să-i roage să vină înapoi pe pământ pentru a le da ajutor; ceilalţi comentau: „ce bine se jeleşte cutare!" sau „ce glas frumos are!"; înceta una cu bocetul şi începea alta. 
Mortul era măsurat cu aţă pentru a i se face coşciugul, iar groapa măsurată cu o nuia, după mărimea coşciugului; nuiaua se rupea şi se arunca în groapă, aţa se punea sub pod, la grinda casei, ca să-i rămână măsura în casă. 
Coşciugul se mai numea tron, căruia i se făcea o gaură numită „fereastra mortului", prin care el să poată vedea pe cel lângă care este înmormântat. Pe drumul spre groapă, cortegiul se oprea de trei ori în dreptul rudelor sau la răspântii unde preotul dădea moliftă. La puţurile pe lângă care se trecea, se aruncau bani pe care îi adunau copiii. Rudele rămase acasă întorceau albia cu gura în sus, iar oala se spărgea şi se pregătea pomana. La cimitir se împărţeau „pomneţile", un colac cu lumânare, batistă sau şervet cu un ban legat într-un colţ, mai mult la rude. Se aruncau bani în coşciug şi în groapă, crezând că mortul va avea nevoie de bani pe lumea cealaltă, ca să plătească vămile prin care trebuia să treacă. Acum familia nu mai trebuia să plângă, nici să privească înapoi, altfel îl va visa toată noaptea şi nu-l va putea uita. Participanţii la înmormântare luau pământ, ţărână, o frecau în mâini şi o aruncau peste cap sau se spălau la puţul cel mai apropiat, aruncând apă peste cap; ţărâna sau apa se arunca de trei ori.
Dacă mortul avea peste 12 ani, dar necăsătorit, era făcut ginere sau mireasă: i se făcea brad ca la nuntă, uneori angajau lăutari, bradul era dus de un băiat, cu vârful în jos, dar după înmormântare, era înfipt în mormânt. Întorşi acasă, se făcea pomana „de ţărână", apoi la trei zile, o săptămână, nouă zile, şase săptămâni, un an; la pomană se dădea şi îmbrăcăminte, aşternut de pat cu pernă, i se punea stâlp (cruce) de lemn sau piatră, după puterea celor vii, şi se aşeza la şase săptămâni, şase luni sau un an. Pomenile se numeau „capete sau căpeţele". 
Rudele, timp de şase săptămâni, nu lucrau şi nu spălau în ziua în care s-a făcut înmormântarea, considerată timp de odihnă, fără a se purta haine negre. Se căra apa mortului şase săptămâni, apoi se „dă drumul la o apă curgătoare", când se dă doniţă sau găleată de pomană, ca să aibă pe lumea cealaltă: zilnic se ducea apă la trei case. În acest interval de timp se făceau „dimineţile" (se ducea mâncarea ce-i plăcea mortului sau lapte şi zahăr la copii) şi se „tămâia" şase săptămâni. Dacă trecea pisica sau câinele peste mort, era credinţa că se transformă în strigoi şi va veni să ia pe ceilalţi ai casei, până la al nouălea neam. 

Obiceiuri la sărbători. De la aceiaşi învăţători şi învăţătoare ne-au rămas descrise diferite obiceiuri legate de anumite sărbători. La Leordeni, de Anul Nou, copiii umblau cu pluguşorul şi sorcova. „Fetele seara pun crăci de măr dulce, busuioc şi bani de argint, pe glugile de coceni sau pe copite de fân sau la izvoare; au credinţa că, dacă noaptea prind chivă, se mărită cu un bărbat bogat", obiceiul numindu-se puncte. Băieţii pun nouă oale cu gura în jos, şi sub ele aşază bani, oglindă, cărbune, pieptene, porumb, toate având o anume semnificaţie. Dacă ridicând oala nimerea oglinda, înseamnă că se însoară cu o fată frumoasă, dacă nimeresc cărbunele, aceasta va fi urâtă ş.a.m.d. 
Învăţătorul Ion Doaconescu din Leordeni, răspunzând la un chestionar înaintat de istoricul Nicolae Desuşianu, în anul 1896, transmite şi o colindă despre Lună: „Moaşă lună nouă,/ Taie pânea-n două/ Jumătate ţie, jumătate mie/ Ş-un pahar de vin/ Ş-altul de pelin/ Să ne veselim". 
De Anul Nou era obiceiul ca bărbaţii să umble cu Vasilca: „O căpăţână de porc gătită cu ie, mărgele, fustă, bete, maramă, oglindă" şi cu lăutari. 
În noaptea de Paşti „se pune o glie de brazdă de pământ la pragul uşei […] pentru rodirea sămănăturilor" . 
Învăţătorul Constantin Popescu din Budişteni, răspunzând la acelaşi chestionar lansat de Nicolae Desuşianu spune că în comună, de Anul Nou, se „umblă cu cerbul", care înfăţişează pe Sfântul Vasile. De asemenea, bărbaţii umblă cu Vasilca: „Fie bătrâni, fie tineri, ţigani viorişti, merg în casele oamenilor care-i primeşte. Pune Vasilca în mijlocul casei (căpăţâna de porc gătită ca un cap de femeie) şi cântă din vioară cântecul ei şi din gură. Pentru care acel om îi dă ceva bacşiş". 
În luna martie „se fac focuri în bătături pentru a nu fi muşcate vitele de şerpi, năvăstuici" . 
Preotul Marin Ştefănescu, diriginte al şcolii din Glâmbocata, răspunde la chestionarul amintit, spunând că în duminica Rusaliilor fetele se „însurăţesc […] dându-şi de pomană una alteia oale, furculiţe, străchini cu orez fiert în lapte" .
La Sf. Teodor, oamenii se spală cu iarbă mare, să se întărească. La celelalte sărbători, „obiceiurile sunt cele cunoscute", pe care învăţătorul Ion Diaconescu nu le mai înşiră. În satul Glâmbocel din plasa Podgoria, în noaptea din ajunul Crăciunului, copiii mici şi mari porneau cu traista după gât să colinde; împărţiţi în două grupe, aceştia colindau, fiecare grupă într-o jumătate de sat. În ajun, de dimineaţă, colindau numai copiii mici. În ziua de Crăciun mergeau cu steaua băieţii ca să vestească Naşterea Domnului. În noaptea de Anul Nou, băieţii mergeau cu pluguşorul, urând gospodarilor an nou îmbelşugat. Tot în această seară se strângeau mai mulţi băieţi şi fete la o casă şi puneau nouă oale cu gura în jos şi sub fiecare câte un obiect, fiecare simbolizând ceva. Apoi, o fată sau un băiat, ridica o oală şi găsea un obiect: inelul înseamnă subţire, pâinea înseamnă bogat, oglinda înseamnă frumos, cărbunele înseamnă brunet etc. Aceasta se repeta de trei ori, iar obiectele găsite indicau cum va fi soţul sau soţia viitoare. După aceea, fetele se duceau la grajd şi dădeau cu piciorul în boul găsit culcat, zicând: „hi la un an, hi la doi, hi la trei ş.a.m.d. După a câta lovitură se scula boul, după atâţia ani se mărita fata. În ziua de Anul Nou copiii umblau cu sorcova. În ajunul Bobotezei, când popa mergea la case să boteze, fetele îi cereau busuioc să-l pună sub pernă pentru a visa pe viitorul soţ.
În ziua de Bobotează, când băteau clopotele pentru sfinţirea apei, oamenii bolnavi de friguri se aruncau în apă pentru a se vindeca. Cei care aveau dureri de cap sau nu vedeau bine îşi dădeau cu ciucurii de la steagul bisericii peste cap. În timpul slujbei, când popa introducea steagul în apă, un om trăgea cu puşca, „crezându-se că împuşcă duhurile rele". 
La 1 martie toate fetele îşi puneau mărţişor la gât. La 9 martie femeile făceau mucenici. La sâmbăta morţilor se făceau colaci şi se împărţea câte unul pentru fiecare mort din familie. La Sf. Teodor fetele se spălau pe cap cu iarbă mare, fiartă în apă ca să le crească părul mare. La Florii, se aduceau ramuri de salcie umede la biserică şi, după slujbă, fiecare lua două-trei rămurele şi se încingea la mijloc cu ele, crezând că n-o să-i mai doară mijlocul niciodată. La Sf. Gheorghe se puneau ramuri de fag înfrunzit la casă sau la poartă. Joi, în săptămâna mare, se făceau colaci pentru morţi. În Vinerea Patimilor, toţi copiii treceau pe sub masa Domnului. În ziua de Paşti, după ce lumea se întorcea acasă de la slujbă, copiii, mai ales, simţeau o mare bucurie să ciocnească ouă vopsite cât mai multe, zicând că vor avea noroc. După-masă copiii, porneau la „dulap şi panoramă". La Rusalii, fetele se dădeau „de-a suratele": două fete, prietene, îşi dădeau una alteia „un conac sau farfurie cu orez cu lapte şi turte dulci, zicând de trei ori: „ţii surată pân' la moarte"? şi cealaltă răspundea: „ţin surată pân la moarte". Femeile împărţeau oale cu puţin vin în ele, cu o bucată de pâine, orez cu lapte şi un buchet de flori legat de coada oalei. 
În seara de Sf. Dumitru, copiii făceau focul lui Sumedru şi săreau peste el; pe lângă foc, femeile împărţeau copiilor mici struguri, covrigi. La Sf. Andrei se punea grâu în farfurie şi, de creştea mare şi frumos, până la Sf. Vasile, se zicea că familia va avea noroc. 
Prezentăm câteva obiceiuri din satul Călugăriţa, culese de Maria Bucur. Pentru aflarea norocului, în seara de Anul Nou, fata se ducea în grajd şi lovea vaca sau boul cu piciorul, zicând: „hi la anul! hi la doi ani! hi la trei ani!"; după câte lovituri se scula vita, după atâţia ani se măritau; se strângeau oasele de la răcituri, se puneau jos în curte şi din ce parte venea vreun câine la oase, de acolo venea şi ginerele. Sau număra parii de la gard, cu ochii închişi, de-a-ndăratelea, pe al nouălea îl lega şi a doua zi se ducea să-l vadă cum arată. Dacă parul era strâmb, viitorul soţ era cocoşat; dacă era drept, viitorul soţ era frumos; dacă era noduros şi cu coajă pe el, atunci ursita era bogată. Sau se puneau „oalele": pe o masă se puneau nouă oale sau căni sub care se aşeza câte un obiect: bani, oglindă, inel, mărgele, cărbune, pieptăn, sare, pâine şi mămăligă. În casă se strângeau mai multe fete şi băieţi, interpretând obiectele de sub oale, aşa: cine nimereşte oglinda se căsătoreşte cu un băiat frumos, cărbunele înseamnă că băiatul este negru, banul înseamnă bogat, pâinea înseamnă că este orăşean etc. Sau fetele mergeau la puţ şi puneau „salbă sau mărgele, aşa-zisele punţi" şi priveau în apă la o lumânare aprinsă, părându-li-se că îşi văd ursita. Sau se uitau în oglindă, despletite, într-o cameră întunecoasă, ţinând în mână două lumânări de la cununie, aprinse, crezând că-şi văd mirele. 
Tot la Anul Nou se făceau nişte turte din cocă nedospită, care se puneau pe masă, la capul fetei şi un pahar cu apă neîncepută: se credea că în vis fata îşi vede mirele cum vine să bea apă şi să mănânce turtele. În noaptea din ajunul Crăciunului, în sat se umbla cu „bună dimineaţa": tinerii, până la 21 de ani, unii chiar căsătoriţi, formând un singur grup, colindau şi ziceau: „Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne daţi, ori nu ne daţi, că de noi nu mai scăpaţi!". În ziua de Crăciun se umbla cu steaua, irozii, cu capra (sau buhaiul) - aceasta adusă din Moldova, după primul război mondial. 
Era obiceiul ca băieţii să ia o roată veche, o înfăşurau cu paie, se urcau pe dealul din faţa satului, îi dădeau foc, „iar unul dintre ei striga (pe o oală sau pâlnie) numele fetelor nemăritate, ori cu purtări urâte, chiar şi pe cele ale celor măritate, dar cu purtări urâte". Roata aprinsă era aruncată la vale, iar părinţii fetelor strigate îi alergau, zicându-le vorbe urâte. La Sf. Teodor, oamenii făceau baie cu iarbă mare, ca să le crească părul şi să alunge şerpii. În joia din săptămâna lăsatului de sec pentru Paşti se făcea turta furnicilor („joia furnicilor"): se făcea o turtă mică, coaptă în sobă şi cu ouă sau brânză, erau duse de copii la câmp sau pădure, unde le mâncau stând pe o buturugă, lăsând furnicilor mâncare pentru tot anul, ca să nu mai vină la casa lor. De joia mare, fetele şi femeile trebuia să aibă lucrul terminat şi lâna toarsă, altfel veneau joimăriţele şi le încurcau lâna şi câlţii şi le tăiau degetele. 
Credinţe. În 1896, în Leordeni, locuitorii, pentru a-şi apăra curtea de animale sălbatice, puneau căpăţâni de cal sau vacă pentru a le îndepărta; la holde puneau „corpuri de ciori" ca să nu le mănânce păsările cânepa; puneau şi „capete şi chiar corpuri de uli". 
Tot la Leordeni se umbla cu paparuda, oameni având credinţa că poate fi adusă ploaia şi poate fi alungată seceta: un grup de trei, una fiind fată (femeie) care era îmbrăcată cu bozii şi juca, iar ceilalţi doi cântau: „Paparudă, rudă,/ Scoală de ne udă/ Cu găleată leata/ Peste toată gloata;/ Cu ciubăru băru/ Peste tot oboru!" . 
Printre locuitorii din Leordeni exista credinţa existenţei ielelor: „nişte femei cari trăesc sus şi că aceste femei, în număr de trei, fac diferite jocuri şi dacă cineva trece pe locul unde au jucat ele îl porcesc; sărbătoarea lor sunt „rusaliile sau cincizecimea". În noaptea de Sf. Gheorghe se cânta din bucium pentru „a apăra vitele de băutorii de lapte" .
După cum ne asigură învăţătorul Constantin N. Scarlat, de la şcoala din Glâmbocata, în lucrarea realizată în anul 1946 pentru obţinerea gradului I didactic, obiceiurile au cam dispărut. Au mai rămas: frica de a lucra în primele şase zile ale postului Paştelui, fiind rău de lupi; în aceeaşi săptămână, gunoiul nu trebuia dat afară, „şi se numesc filipi"; credinţa în zmei şi duhuri rele; să nu treacă drumul pisica, şarpele sau iepurele şi să nu iasă popa în calea omului care porneşte la o acţiune, fiindcă îi va merge rău . 
Şi învăţătoarea Gheorghiţa Nicolescu, de la şcoala din Glâmbocata ne transmite credinţe care încă mai erau în anul 1943: când porcul umblă cu paie sau coceni în gură, când vrăbiile se scaldă în nisip sau îşi zburlesc penele, când oile se scutură, când pe om îl mănâncă în urechi, când asudează sarea sau cojocul, atunci plouă sau ninge. Norii închişi aduc furtună, cei albi aduc piatră. Când ploua mult, oamenii tămâiau casa, aprindeau lumânări de la Hristos şi făceau rugăciuni. Ca să nu fie trăsnită locuinţa, înfigeau un topor în pământ, în curte. Aveau credinţa că fiecare om are o stea a lui pe cer şi când cade, atunci moare. Credeau în deochi, de aceea mergeau la babe să le descânte. Multe credinţe ale populaţiei din Călugăriţa ni le transmite învăţătoarea Maria Bucur. În primul rând, arată că se mai ţineau sărbătorile păgâneşti: filipii, cireşarii, lunea ciorilor, marţea viermilor, miercurea strâmbă, joia iepelor etc. Le ţineau ca să nu se abată vreun rău asupra gospodăriilor lor. 
Femeia însărcinată nu trebuia să poftească sau să fure vreun fruct, fiindcă forma fructului apărea pe trupul copilului. Dacă totuşi se întâmpla, trebuia să stea trei duminici pe pragul uşii şi să-şi alăpteze copilul pe nespălate, în timp ce se făcea slujba la biserică. Norocul copilului se socotea după luna sau ziua în care s-a născut şi după cum a fost vremea în ziua naşterii. Ca naşterea să fie uşoară, femeia să ţină seama că nu este bine să toarne apă peste mână, dendaratelea, să nu-i toarne altuia când se spală, căci la naştere trebuia să bea apă din pumnii aceluia. E bine pentru copil dacă se naşte pe jos, pe pământ, în aşternut de paie, asemenea lui Isus Hristos; în timpul naşterii, moaşa şi rudele se rugau la Dumnezeu, chemând ajutorul Maicii Domnului. După naştere, i se tăia şi i se lega buricul copilului, era scăldat de către moaşă, după aceea „îl mânjeşte" cu sânge în anumite părţi ale corpului pentru a nu se îmbolnăvi de „fălcariţă" sau epilepsie. Pentru scăldat se folosea o oală unsă ca să aibă copilul glas, iar sub cap, într-o legătură, i se punea cuţitul sau foarfeca folosită la tăiatul buricului, crezând că va fi apărat de duhuri rele. Acest lucru se făcea timp de şase săptămâni, până ieşea lăuza la biserică. La înfăşare, moaşa îi punea o legătură cu cărbune, bani şi mai ales tămâie, pentru norocul şi sănătatea copilului. Dacă lăuza nu se simţea bine după naştere, se afuma cu paie aşternutul pe care a născut. Ea stătea trei zile în pat, pe paie, apoi era scăldată de moaşă, încinsă la brâu şi dată jos din pat. Paiele pe care născuse erau scoase afară şi aruncate în curte. La trei zile i se puneau copilului ursitorile. Până la botez copilul nu se închina şi nu i se descânta. Timp de şase săptămâni, lăuza nu scotea apă din puţ, considerându-se că femeia este spurcată şi fântâna va face viermi. Lăuza n-avea voie să treacă nici drumul sau să o vadă soarele. Dacă se întâlneau două lăuze, cea care a văzut-o întâi pe cealaltă nu avea noroc de copil, murea. Noaptea să nu doarmă singură lăuza, fiindcă i se arătau duhurile rele şi nici să iasă singură afară; dacă totuşi iese, să ia în mână un fier, ca să fie întărită şi apărată. Ieşea la biserică înainte cu o zi de a împlini şase săptămâni, ca să nu fie la fel cu Maica Domnului. Cămaşa în care născuse se ascundea sau o dădea moaşei, ca să nu fie văzută de copil, altfel aceasta murea. 

Descântece. În 1942, când învăţătorul Vasile Anghel a făcut lucrarea, încă erau solicitate femeile care ştiau să dea în bobi, atunci când pierdeau un animal, un lucru important sau chiar un membru al familiei. Cea care descânta rostea cuvintele: 
„Voi, 41 de bobi,
Cum ştiţi de încolţiţi,
Toate luncile înverziţi,
Toată lumea o hrăniţi,
Aşa să ştiţi de ştirea (şi este pronunţat numele celui pentru care se dă în bobi)
Ce s-a pierdut şi se găseşte!
Dacă le găseşte,
Să daţi pe şase;
Dacă nu le găseşte,
Să daţi pe nouă,
La inimă două,
Să se vază bine
Că nu le găseşte!". 
Descântecul greierului. Dacă intră greierele în urechea cuiva, trebuie să spună anumite cuvinte de nouă ori, la nouă bozii; pe opt le crestează şi pe a noua o taie de tot: Bună dimineaţa, pârcălabule,
Mulţumim dumitale (şi spun numele celui pentru care se descântă)
După ce umbli şi cauţi?
Uite după ce umblu şi caut: I-a dat un greier lui (îi spune numele)
Şi am auzit că e leacul la tine,
Tu să i-l scoţi şi să-l lecui,
Să-l omori…
Când oi veni am să te tai!".
Una din femeile din Leordeni renumită pentru descântecele ce le făcea a fost Rica lui Rădoi (1926-2001), care a moştenit această îndeletnicire de la tatăl ei, Mihai R. Constantin (Rădoi), mort prin 1965 . 
Aparţinând neamului Cîrciumărescu, avocatul Iacov Cîrciumărescu, care a profesat la Bucureşti, a cules mai multe descântece, păstrate în manuscris. Prezentăm în continuare câteva descântece din manuscrisul pe care ni l-a pus la dispoziţie profesorul Gheorghe Iriminoiu. 
Descântec de bubă rea, la deget: 
„Bubă albă, 
Bubă neagră, 
Bubă înveninată, 
Bubă vinovată. 
Ieşi de la .... 
Din carne,
Din os, 
Din pielea lui !
Să rămâie ... 
Om sănătos !
Nu te-ntinde, 
N-o cuprinde, 
Şi-o lasă curată, 
Luminată, 
Ca roua din cer picată!
Leacul de la mine 
Şi de la Maica Precista. 
Amin". 
Descântec de bubă rea la stomac: 
„Buba bubelor, 
Sora ciumelor, 
Bubă ţigănească, 
Bubă oiască, 
Bubă căiască, 
Bubă porcească, 
Bubă băcească, 
Ieşi de la ... 
Din creştetul capului, 
Din moalele capului, 
Din nările nasului, 
Din faţa obrazului, 
Nu te-ntinde, 
Nu-l cuprinde, 
Nu-l înţăpa, 
Nu-l învenina,
Şi lasă-l curat, 
Luminat, 
Ca argintul cel curat, 
Ca soarele din cer, 
Ca roua din câmp. 
Leac". 
Descântec de dragoste: 
„Eu Rada,
M-am sculat joi de dimineaţă 
Şi m-am dus la o apă curgătoare 
M-am spălat pe picioare 
M-am spălat pe ţâţe 
Dă piei de mâţă 
Pă cap 
Dă piei de ţap 
Să fiu văzută 
Şi auzită 
De-un băiat
De împărat 
Ăl mi-a fost drag 
În oglindă m-am uitat 
Băiatul la mine a plecat 
În biserică am intrat 
Preotul ne-a binecuvântat 
Şi-mpreună am plecat". 
Descântec de deochi: 
„Fugi deochi 
Dintre ochi
Fugi cu patruzeci de ochi, 
Din faţa obrazului 
Din zgârciul nasului, 
Din tâmplele capului! 
Du-te-n munţi, 
În pustii, 
Unde câinele nu latră, 
Unde cocoşul nu cântă, 
Unde popa nu toacă. 
Ionelule, 
De-oi fi deocheat de fată mare 
Să-i cadă părul, 
Să rămâie cheală! 
De-oi fi deocheat de femeie cu copil 
Să-i curgă ţâţele, 
Să-i curgă laptele, 
Să-i rămână copilul înfometat! 
De-oi fi deocheat de om
Să-i crăpe boaşele, 
Să-i curgă pişatul, 
Să-l râdă satul. 
De-oi fi deocheat din culcare, 
Din sculare, 
Din vânt, 
Ca focul să se potolească, 
Ca vântul să se risipească, 
Ca mierea să se-ndulcească, 
Să se risipească ca vântul 
Peste tot pământul.! 
Fără... numai 
Să rămâie curat, 
Luminat, 
Ca argintul strecurat, 
Ca steaua din cer, 
Ca roua din câmp! 
Ptiu! 
Fugi deochitură 
Că te-ajunge mâncătură 
Nouăzeci şi nouă de dureri, 
Nouăzeci şi nouă de junghiuri,
Nouăzeci şi nouă de înţepături, 
Nouăzeci şi nouă de deochiuri! 
Leac.
Şi babii colac".