Scoala de fete din Leordeni

Puţine au fost localităţile în care s-au înfiinţat şcoli de fete separat de cele de băieţi, dar şi acestea funcţionând puţini ani, altele mai mulţi: una dintre acestea a fost comuna Leordeni care a avut o viaţă mai lungă. 

La 13 noiembrie 1875, ministerul trimite revizorului telegramă prin care îi cere să recomande prefectului „pe d-şoara Maria Gabriel pentru a fi numită învăţătoare cu titlul provizoriu la Leordeni, pe baza concursului ce a depus în iulie espirat pentru posturile vacante de institutrice". În aceeaşi zi revizorul răspunde, tot prin telegramă, că a făcut recomandarea pentru Şcoala de fete din Leordeni, cu data de 15 noiembrie, iar „şcoala s-a ridicat la gradul I".
Înfiinţarea şcolilor de fete era bine primită de unii locuitori, înţelegând binefacerile ştiinţei de carte. Însă condiţii pentru înfiinţarea în mai multe localităţi nu erau. 
Învăţătoarea Maria Gabriel, după un timp, s-a mutat la Budişteni, spre nemulţumirea unor părinţi. Locuitorii satului Gorgan, la 25 iulie 1877, trimit o jalbă la minister, arătând că învăţătoarea şcoalei de fete din Leordeni s-a mutat la Budişteni, iar ei nu mai au unde să-şi trimită fetele. „Înfiinţarea şcoalei de fete la comuna Leordeni […] pentru noi subsemnaţii locuitori din comunele vecine cu Leordenii şi părinţi de copii de ambe secse, a fostu o bucurie din cele mai mari, mai cu osebire cându am văzutu că elevile ce a frecventatu această şcoală în timpu de un anu şi cinci luni a făcutu un progresu ne adăstatu, provenitu numai din stăruinţa învăţătoarei numită aci, a cării capacitate nu o poate tăgădui nimini". În continuare, arată că transferându-se învăţătoarea la Budişteni, comună aflată la marginea plasei şi judeţului, nu-şi mai pot trimite copilele la şcoală, acolo unde „nu ecsistă local de şcoală, iar pe de alta, nu se găsesc case de încredere pentru locuinţa elevelor care negreşit urmează a fi cu o îngrijire mai deosebită spre a se întipări morala". Jeluitorii fac şi o propunere: mutarea învăţătoarei Maria Gabriel de la Budişteni la Topoloveni „ce se numeşte şi Cârcinov", unde era învăţământ de ambele sexe „având local destul de încăpător, făcut numai de vreo patru ani şi stă în vacanţă de mai mult timp, din lipsă de La 17 septembrie 1877, revizorul face cunoscut ministerului că învăţătoarea Maria Gabriel a cerut mutarea de la Budişteni la Topoloveni, „rămâind şcoala din Budişteni de fete ştearsă, căci nu are nici local de şcoală". În urma intervenţiei ce s-a făcut, şi a cererii învăţătoarei, ministerul a aprobat cu data de 30 septembrie 1877 transferul . 
Şcoala de fete din Leordeni se reînfiinţează începând cu 1 noiembrie 1889, când ministerul a aprobat solicitarea revizorului de a separa şcoala de fete de cea de băieţi. Învăţătoare era numită Zoe Petrescu (căsătorită Diaconescu), care fusese la şcoala mixtă din localitate şi în locul ei era adus de la Budişteni, Ion Diaconescu, soţul ei . Şcoala nu avea local propriu, iar comuna nu dispunea de fonduri pentru a clădi unul separat, de aceea ambele şcoli îşi desfăşurau activitatea în aceeaşi clădire, aşa că ea nu a funcţionat ca şcoală de fete, decât puţini ani. 
În anul 1891, subprefectul plasei Podgoria face raport la Comitetul Permanent al judeţului Muscel, cu privire la învăţământ, în care arată că sunt 14 şcoli mixte, trei de băieţi şi 3 de fete; cele separate erau la Ştefăneşti, Leordeni şi Ciulniţa. În privinţa localurilor de şcoală, arată că cele din Leordeni şi Ciulniţa corespund, cel din Budişteni se află în extindere, iar cel din Glâmbocel este propriu, dar în stare rea .
După Întâiul Război Mondial, numărul mare de copii a impus redeschiderea şcolii de fete, fapt întâmplat la 10 octombrie 1921, învăţătoare fiind Elisabeta Chiţescu (căsătorită, Moşoianu), mutată de la şcoala mixtă. 
În raportul către revizor, înaintat la 17 iulie 1922, diriginta prezintă situaţia anului şcolar 1921-1922: clasa I a funcţionat cu 22 de eleve „înscrise prima oară" şi 24 repetente din anii anteriori, total 46; dintre acestea au frecventat regulat 21, neregulat şase, absolut neregulat 17, s-au retras două, au promovat 17, au rămas repetente patru şi 15 din repetentele anilor 1920-1921, 1919-1920, 1918-1919; 17 dintre repetente „n-au trecut pe la şcoală, fiind parte măritate, în vârstă de 13-14 ani, şi care ar trebui să fie în clasele III-IV acum". Neavând local de şcoală, a funcţionat în clădirea şcolii de băieţi; n-are nici mobilier, nici material didactic . 
După inspecţia din 8 februarie 1928, revizorul consemnează în procesul-verbal că fetele lucrează sub conducerea Elisabetei Moşoianu care „predă şi gospodăria şi menajul"; comitetul şcolar deja cumpărase „maşina de bucătărie şi o parte din vase". La această dată, şcoala de băieţi avea patru posturi, cea de fete un post, la fel şi grădina de copii mici. 
Situaţia şcolară la 14 mai 1928 era următoarea: 25 de eleve înscrise, 24 prezente, 24 cu frecvenţă regulată; învăţătoarea Elisabeta Moşoianu „mai conduce clasele V-VI de fete", fiind înscrise 49, însă frecventau regulat doar 30. După ce a asistat la lecţii, revizorul a rămas mulţumit; şcoala funcţiona cu clasa I şi elevele din clasele a V-a şi a VI-a; localul era curat, în stare de funcţionare, deşi era vechi. În anii următori a funcţionat doar clasa I şi a V-a. 
După mutarea şcolii de băieţi în localul cel nou, în aprilie 1929, condiţiile de desfăşurare a activităţilor şcolii de fete s-au îmbunătăţit. În urma inspecţiei din 19 martie 1934, subrevizorul şcolar menţionează: „sălile de clasă sunt frumos ornate cu tablouri intuitive şi lucrări manuale ale elevilor". La 29 martie 1935, şcoala era frecventată de 34 eleve înscrise la începutul anului în clasa I, 30 prezente în ziua inspecţiei şi 11 în clasa a V-a. Un alt subrevizor, la 22 mai 1935, consemnează: „clasa este extrem de curată, la ferestre sunt aşezate draperii pe pereţi, tablouri cu rame, tabloul eroilor înconjurat cu tricolor". La lecţii, elevele au răspuns foarte bine la întrebări. „Merită să primească mulţumirile şi laudele ministeriale pentru care eu voi face cunoscut prin raportul general de activitate pe această lună al subrevizorului". Clădirea lăsa totuşi de dorit, fiind veche, de aceea directoarea Moşoianu a făcut raport la prefect pentru a se aproba ridicarea unui local nou. Ca urmare, la 4 octombrie 1935, prefectul şi deputatul D. Alimănişteanu, însoţit de subrevizorul N. Moroianu, au vizitat localul de şcoală. Pe moment s-a hotărât repararea clădirii, alocându-se suma de 180.000 de lei.
La examenul de absolvire a şapte clase, din 17 iunie 1937, şcoala s-a prezentat astfel: şase fete înscrise la începutul anului; două au frecventat regulat, două s-au prezentat la examen, ambele au absolvit, obţinând calificativul „bine". 
Şedinţa pe luna martie 1936 a Cercului Cultural - Leordeni, format din cadrele şcolilor din Leordeni, Budişteni, Ciulniţa, Glâmbocel, Schitu Budişteni, Prundu, Băila, Goleştii-Badii, Glodu, s-a ţinut la şcoala de fete şi grădina de copii din Leordeni. Prima parte s-a desfăşurat la biserica Golescu, unde elevele de clasa a VI-a au dat răspunsurile la slujbă. Partea a II-a a avut loc la şcoala de fete; aici, învăţătorul Aurel Popescu, de la şcoala Glodu, a ţinut o lecţie practică în faţa tuturor învăţătorilor, în urma căreia, atât elevele, cât şi învăţătorul, au fost lăudaţi. A treia parte, după-masă, s-a desfăşurat în curtea şcolii, în faţa unui numeros public, părinţi şi săteni, unde elevele şi copiii grădiniţei au dat o frumoasă serbare şcolară, lăudată de toată asistenţa. Cele două directoare, Elisabeta Moşoianu şi Zoe Bustea, au primit felicitări pentru tot programul prezentat. La inspecţia subrevizorului din 12 mai 1937, şcoala de fete, precum şi grădina de copii mici, au ieşit foarte bine. 
Comitetul şcolar făcea eforturi pentru a întreţine localul şcolii de fete, care era vechi, iar locuinţa directorului, nefiind folosită mult timp, se degradase tot mai mult. De aceea s-a luat hotărârea dărâmării acesteia, refacerii localului vechi de băieţi şi completarea cu alte spaţii noi, în felul acesta, noua clădire să adăpostească şcoala de fete, grădina de copii mici, dar şi căminul cultural. 
La 18 august 1935, comitetul a luat în discuţie „construirea unui nou local de şcoală în locul celui vechi de fete şi o sală de spectacol"; la final s-a aprobat această variantă. Pentru realizarea localului, la 10 august 1936, comitetul a decis să se apeleze la deputatul Alimănişteanu şi la prefect „pentru începerea unui nou local de şcoală pentru fete în locul celui vechi, conform aprobării adunării generale". Şansele realizării au fost mici. Astfel că, la 10 august 1936, s-a hotărât repararea localului vechi: „înălţarea clădirii cu 40 cm de la temelie, scoaterea unei săli de cancelarie, modificarea sălii din mijloc şi dinspre primărie şi adăogirea unei săli mici pentru baia şcolară, învelişul din nou cu şiţă", schimbarea duşumelelor, tâmplăriei, înlocuirea tencuielelor şi tavanelor. Pentru aceste lucrări, comitetul dispunea de 41.000 de lei de la Casa Şcoalelor, mulţumită lui D. Alimănişteanu, 20.000 de lei de la judeţ, prin bunăvoinţa prefectului Baştea şi 40.000 de lei din bugetul comunei. Devizul se ridica la suma de 340.000 de lei, de aceea, pentru economie, s-a hotărât ca lucrările să se facă în regie. La 6 noiembrie 1936 s-a încheiat procesul-verbal de recepţie parţială a lucrărilor de reparaţie şi consolidare a şcolii de fete: legat cu fier, înlocuit tencuielile degradate, văruit în interior şi exterior, înlocuit burlanele şi jgheaburile. În septembrie 1939, lucrările erau în toi, de aceea s-a cerut amânarea începerii anului şcolar 1939-1940. Menţionăm că, pentru realizarea băii şcolare, comitetul şcolar a cedat din terenul şcolii o bucată de 20 x 20 de metri. 
Banca locală, încă din 20 iunie 1926, i-a propus comitetului şcolar o tranzacţie care să servească intereselor ambelor părţi: să-i vândă „dependinţele", adică fosta locuinţă a directorului, împreună cu terenul de sub ea şi din jurul ei, cu dimensiunile 20x40 m, la preţul de 100.000 de lei, plus un teren de 10x40 m, aflat în faţa noii şcoli de băieţi. Comitetul şcolar era înclinat să facă tranzacţia, sub rezerva aprobării Comitetului şcolar judeţean şi până la obţinerea aprobării, spaţiul a fost pus la „dispoziţia comunei pentru jandarmi". Tratativele însă au stagnat. La cererea prefectului, comitetul şcolar comunal, la 9 iulie 1939, a luat în discuţie din nou situaţia „locuinţei directorului şcolii", care avea nevoie de reparaţii radicale. În acel moment, parţial, era folosită de banca populară „în schimbul ratelor de împrumut ce l-a acordat şcoalei de fete". Comitetul a luat hotărârea ca banca să repare localul şi o sală să fie pusă la dispoziţia şcolii „pentru nevoile învăţământului". În procesul-verbal încheiat de comitetul şcolar comunal, la 10 noiembrie 1940, se consemnează faptul că prefectul a aprobat „să se dea dependinţele - fosta locuinţă a directorului băncii în condiţiile hotărâte de bancă" . 
La 12 martie 1940, serviciul tehnic al judeţului înaintează prefectului proiectul pentru „lucrările de terminare a localului de şcoală primară de fete"; în altă corespondenţă cu prefectura, proiectul este intitulat „pentru lucrările de completare a localului de şcoală primară de fete şi cămin cultural". Pentru executarea lucrărilor, s-a făcut licitaţie la sediul prefecturii; în acelaşi timp, prefectul a dat dezlegare, în luna august 1940, să fie demolată fosta locuinţă a directorului . 
În anul 1940, directoarea şcolii, Elisabeta Moşoianu, a întocmit următoarea situaţie a şcolii: 1. Localul de şcoală datează din 1880-1881, cu dimensiunile de 20 x 9 m = 180 mp, cu trei săli de clasă, în care a funcţionat şcoala mixtă care s-a mutat în local nou, în 1929. Localul a fost „dărâmat pentru a începe construcţia unui nou local de şcoală pentru fete şi grădina de copii - încheierea comitetului şcolar din 1936, aprobarea Comitetului Şcolar judeţean Muscel, 1937". 
2. Una locuinţă director, construcţie din 1903-1904, fără geamuri, trei camere, antreu, geamlâc 12 x 9 = 108 m2. 
3. O latrină cu 2 despărţituri, în acelaşi loc cu latrina primăriei separată. 
4. Una clădire în construcţie, de roşu, cu trei camere de clasă, vestibul, cancelarie, baie, cu dimensiunile 20 x 13 = 260 m2. 
Lucrările au fost terminate în anul 1940, dar cutremurul din 9 noiembrie 1940 a produs stricăciuni localului. În procesul-verbal încheiat a doua zi de către comitetul şcolar comunal, se menţionează: şcoala de fete care a fost terminată în vara aceasta prezintă o crăpătură verticală, în faţă, altele la sala anexă a scenei ş.a.; tencuiala căzută, sobe deplasate şi una stricată, coşuri dărâmate, acoperişul de şiţă burduşit pe 2 mp". Concluzia a fost că localul trebuie verificat de organe competente, făcându-se propunerea ca şcoala să-şi amâne cursurile până când Serviciul Tehnic al judeţului va dispune măsurile necesare. Conductorul tehnic al circumscripţiei Topoloveni, delegat de prefect să constate stricăciunile, a opinat să se facă reparaţiile de primă urgenţă pentru „a o da funcţionării", rămânând ca renovarea completă să se facă ulterior . 
Recepţia localului şcolii de fete şi căminului cultural s-a făcut în toamna anului 1940, provizoriu, urmând ca cea definitivă să se facă ulterior. Deoarece se hotărâse ca în acest local să fie „cartiruite regimente din ţinutul evacuat din Transilvania". Recepţia definitivă s-a făcut pe 20 mai 1941, la care prefectul l-a delegat pe pretorul plasei Podgoria, iar pe 23 ianuarie 1942, Serviciul Tehnic informează prefectura că s-a făcut recepţia şi se poate face verificarea actelor de cheltuială . 
„Localul de fete cel nou a fost folosit în zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941 pentru cuartiruirea trupelor germane cantonate în comună. În aceste zile, cursurile au fost suspendate, plus pe 23 pentru desinfectare" . La 3 februarie 1942, serviciul tehnic informează prefectura că din cauza cutremurului „tencuiala toată a căzut", însă comisia de recepţie a constatat că vinovat a fost constructorul, fiindcă nu s-a folosit trestie, conform proiectului, astfel că suma de lei folosită pentru reparaţii şi cumpărarea trestiei a fost reţinută acestuia . 
La 4 ianuarie 1947, comitetul şcolar prezintă situaţia plăţilor făcute pentru lucrările efectuate la acoperişul clădirii, coşuri şi paravanul de la sala de spectacole a „şcolii de fete şi căminului cultural". Tot acum s-a hotărât să se pună la dispoziţia căminului cultural „aparatul de cinematograf" pentru folosirea lui „în scopuri culturale". 
Privitor la dreptul de proprietate asupra acestei clădiri au apărut divergenţe între primărie şi comitetul şcolar local, fiecare revendicând acest drept. În procesul-verbal din 27 iulie 1946, încheiat de comitetul şcolar local, se arată că în vara anului 1945 şcoala a fost ocupată „de trupele aliate (URSS)", care au produs stricăciuni localului, prin distrugerea sau însuşirea unor obiecte: cercevele, geamuri, bănci, table, trepied, dulap, taburet, cuiere, vase de tablă galvanizată, burlane, lighene, căldări, unelte de lucru manual, material didactic, dosare de arhivă ale şcolii şi grădiniţei de copii (pe anii şcolari 1926-1927 - 1935-1936), cărţi din bibliotecă; au luat porumbul, sămânţa de lucernă obţinute de pe loturile şcolare, cartofii; cantina şcolii a fost devastată şi alimentele luate. Cooperativa şcolară a fost mutată la şcoala Prundu, însă rechizitele s-au pierdut; stricăciuni s-au produs şi la locuinţa directorului. 
În ceea ce priveşte procesul de învăţământ, facem precizarea că aproape în fiecare an, dar mai ales în anii cu producţie bună, şcolile din zonă aveau de suferit din cauza slabei frecvenţe a elevilor. La fel s-a întâmplat şi în anul 1936, de aceea şcolile de băieţi şi fete, dar şi grădina de copii mici din Leordeni au cerut „vacanţă regională", pe perioada 11-15 octombrie pentru culesul porumbului şi strugurilor de către săteni. Zilele acestea erau recuperate în luna iunie de către fiecare şcoală. 
Şcoala de fete şi-a încetat activitatea după reforma învăţământului din anul 1948, contopindu-se cu cea de băieţi .