Ca şi în celelalte sate din componenţa comunei Leordeni, şi în Budişteni au existat ştiutori de carte înainte de înfiinţarea şcolii. Schitul Budişteni, înfiinţat între 1673 şi 1680, a constituit, desigur, un focar de cultură, iar ctitorul său, Stanciul logofăt, care activase la Mitropolie, a fost, aşa cum ne indică dregătoria pe care a ocupat-o, un bun cunoscător de carte. 
Catagrafia din 1810 ne furnizează, şi în cazul acestui sat, informaţii despre ştiinţa de carte a unora dintre locuitorii de aici. Cei doi slujitori ai bisericii din Budiştenii de Sus, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva", preotul Sandu, fiul diaconului Ivaşcu, şi diaconul Costandin, fiul diaconului Costandin, erau „bun învăţat", iar Ion, fiul preotului Sandu, „învaţă ciaslov". 
La biserica din Budiştenii de Jos, cu hramul „Adormirea Precistei", slujeau doi preoţi, Ioan şi Gheorghie, primul fiind fiul diaconului Ioan, care, de asemenea, erau „bun învăţat". 
Dintre ştiutorii de carte din Budişteni a fost recrutat candidat la 14 septembrie 1838 Dinu Mihai, fiul unui diacon de aici şi care, între 1 octombrie şi 20 decembrie 1838, a urmat cursurile de pregătire la Şcoala publică din Câmpulung . El a deschis la începutul anului 1839 şcoala din Budişteni care, la 2 aprilie 1839, era frecventată de 22 de elevi. Dinu Mihai nu s-a aflat pe lista din 1 noiembrie 1844 cu candidaţii propuşi de Ioan Brezoianu să primească numirea definitivă de învăţător. Ba din contră, el figura pe o listă, din 8 mai 1846, prin care Ioan Brezoianu cerea îndepărtarea din slujbă a mai multor candidaţi; pentru cei din Albeşti şi Budişteni, motivul a fost că „sânt nepriitori cu totul la învăţătură, tâmpiţi la minte". Locul lui Dinu Mihai este ocupat la Budişteni de Cârciuvoianu Gheorghe care, pe trimestrul I al anului 1848, trebuia să primească, de la cele 151 de familii, 67 de lei şi 38 de parale şi care, cu siguranţă, a funcţionat până la închiderea şcolilor după înfrângerea Revoluţiei din 1848. 
După 1848, şcolile săteşti au stat închise până în 1857, când din nou se recrutează cadre care au fost trimise la Câmpulung la pregătire. Pentru Budişteni este trimis Şovu Apostol care figurează pe o listă cu candidaţii examinaţi, pe care Procopie Constandinescu, profesorul Şcolii Normale din Câmpulung, o trimite Eforiei la 18 noiembrie 1857. În urma examenului susţinut, Şovu Apostol, în vârstă de 23 de ani, a primit calificativele: citirea - bine, scrierea - prea bine, catehism şi aritmetică - bine, consemnându-se că „are act de bună purtare din partea autorităţii locale". Satul Schitu Budişteni neavând 50 de familii pentru a deschide singur şcoală, a fost ataşat la Budişteni, copiii urmând şcoala de aici. 
În perioada cât a funcţionat la Budişteni, Şovu Apostol este apreciat de revizorii care au inspectat şcoala. Astfel, la 12 ianuarie 1859, revizorul Marin Florentie consemnează că „se distinge în esactitatea datoriilor", iar la 16 februarie 1859, acelaşi revizor notează progresul şcolarilor cu „prea bine", datoriile şi intelectul învăţătorului cu „prea bine" şi cu „bine" starea localului şcolii.
Întrucât Apostol Şovu nu era din Budişteni, ci din Valea Vacii (sat înglobat la Hârtieşti), la 23 noiembrie 1859 el cere să se strămute la şcoala satului său care urma să se deschidă, cerere pe care Eforia o aprobă, la 19 decembrie 1859, trimiţând şi carte de permutare . Într-o situaţie din 28 septembrie 1859, despre şcoala din Budişteni, aflată pe proprietatea lui Ioan Mărgărit, se consemnează că „trebuie reparată" şi că nu are învăţător, întrucât cel actual a cerut numirea în satul Valea Vacii
În postul vacant „de mai multă vreme", Procopie Constandinescu cere, la 27 ianuarie 1862, să fie numit preotul Marin Ionescu, recomandat de săteni, care fusese examinat, luând note care justificau ocuparea acestui post, lucru pe care Eforia îl aprobă cu începere de la 1 martie 1862. La 1 mai 1862, Procopie Constandinescu trimite Eforiei rezultatul inspecţiilor făcute în anii 1861-1862 lui Marin Ionescu, fiindu-i acordat calificativul „binişor", atât pentru îndeplinirea obligaţiilor, cât şi pentru progresul şcolarilor, iar în privinţa frecvenţei, se menţionează că 9 băieţi şi 2 fete au frecventat, iar 34 de băieţi şi 19 fete n-au urmat cursurile .
Ca în cazul tuturor şcolilor rurale, sătenilor din Budişteni le-a revenit obligaţia de a plăti pe învăţători şi de a construi localul de şcoală. Până la edificarea lor, cursurile s-au ţinut în casele de sfat (primăria), ale proprietarilor, sau cu chirie. 
La 9 ianuarie 1841, şcoala din Budişteni era „săvârşită" , fiind făcută din nuiele, cu o singură cameră, cu lungimea de şapte stânjeni şi şase palme şi lăţimea de patru stânjeni şi şapte palme . Dintr-o situaţie întocmită de Ocârmuirea Muscel, la 1 aprilie 1844, reiese că pentru localul de şcoală care era „săvârşit" s-au adunat 2.946 de lei, s-au folosit 2.951 de lei, mai rămânând şcoala datoare 5 lei . 
Dintr-un raport al revizorului înaintat Eforiei Şcoalelor, întocmit în urma inspecţiilor pe care le-a făcut şcolilor în lunile martie-aprilie 1867, aflăm diferite informaţii. Despre şcoala din Budişteni, de care aparţinea şi cătunul Scoiceşti, suntem informaţi că învăţătorul Marin Ionescu nu făcea faţă obligaţiilor şcolare. În urma examenului din octombrie 1865, la care au fost supuşi mai mulţi învăţători, unii au fost îndepărtaţi din învăţământ ca necorespunzători. Printre aceştia s-a aflat şi Marin Ionescu, astfel că şcoala, începând cu 1 octombrie 1865, n-a mai funcţionat din lipsă de învăţător.
A urmat Constantin Popescu, nu ştim de la ce dată, dar la 25 martie 1870, revizorul informează ministerul că „a cercetat şi a constatat" că a părăsit postul, „intrând în şcoala normală". 
Începând cu 1 septembrie 1871, îl găsim învăţător pe Ioan Dumitrescu venit de la şcoala Gorgani „ca inferioru în cunoştinţe faţă de cel ce vine la Gorganu" în locul lui. N-a stat la şcoală decât un an şcolar, fiindcă la 20 mai 1872 a demisionat. Pe data de 13 septembrie 1872, revizorul informează ministerul că a fost numit tânărul Constantin Popescu, „absolvent al Şcolii Pedagogice din Bucureşti" şi „va primi 18 franci salariu lunar". Credem că este cel de mai sus care părăsise postul la 25 martie 1870 pentru a merge la şcoala normală. 
În anul 1875 s-a făcut „întrunirea comunelor" (organizarea administrativă a ţării), „potrivit legei comunale", astfel că de comuna Budişteni aparţineau satele: Budişteni (care avea şcoală de gradul I), Băila, Glodu, Scoiceşti, Ciulniţa, Prundeni, Glâmbocel (cu şcoală de gradul II). 
La 21 februarie 1876, revizorul informează ministerul că la inspecţia făcută şcolii Budişteni „la care este diriginte" (adică director), normalistul Constantin Popescu „am găsitu în cea mai proastă stare în privinţa instrucţiunei elevilor, neglijenţă cu desăvârşire". Menţionează că-l găsise rău şi la inspecţia din decembrie 1875 şi „simţind că-l voi destitui, a prezentat o petiţiune de permutare la şcoala devenită vacantă la Priboeni", pe care i-a aprobat-o cu 1 martie 1876. 
După acesta a urmat Nicolae Cârlova care, la 20 august 1876, face raport la minister arătând că şcoala „este cu desăvârşire ruinată, nu s-a făcut nici uă reparaţie, […] bani s-a prevăzut în bugetele comunale pentru reparare în continuu de la 1864 şi nu s-a făcut nici uă reparare nici până astăzi". Arată că a fost numit la 1 martie 1876 şi „am găsit-o ruinată, am intervenit official pe lângă autorităţile administrative pentru reparare, dar toate acestea în van". La 17 septembrie, ministerul trimite adresă la prefectură, cerând îndreptarea situaţiei. 
Lucrurile nu s-au mişcat, astfel că învăţătorul îşi prezintă demisia începând cu 1 octombrie 1876. Ca urmare, ministrul cere revizorului date despre şcoală şi starea mobilierului. 
La 18 octombrie, revizorul propune numiri de suplinitori la mai multe şcoli, ca urmare a demisiilor. La Budişteni propune pe Ion Petrescu, dar ministerul n-a aprobat nici o numire, iar „şcoalele vor rămânea vacante până la noua regulare". 
Începând cu 15 februarie 1877 revine, prin transfer, normalistul Constantin Popescu de la Priboeni, cu titlu provizoriu. 
După cum am văzut mai sus, învăţătorul acesta nu a avut rezultate bune la şcoală şi nici nu se bucura de o bună reputaţie, aşa că a fost înlocuit cu Ion Bănăţeanu, apoi Ion Diaconescu. Unii locuitori din Ciulniţa, ai căror copii erau elevi la şcoala din Budişteni, îl apără pe învăţătorul Ion Diaconescu, despre care spun că „de trei ani a venit la şcoală" şi pe care „l-am îmbrăţişat", spunând că cei care îl vorbesc de rău n-au dreptate. O altă jalbă către minister este semnată de către Duţă Fântâneru, la 16 aprilie 1888, prin care îl apără pe învăţătorul I. Diaconescu, acuzându-l pe fostul învăţător Constantin Popescu de comportament nedemn: „din nenorocire, încă din 1872 a venit învăţător la noi C. Popescu, din această comună", dar cu „cruzime şi barbarisme, putem zice, ce în tot momentul au arătat în şcoală prin aplicarea pedepsei numită falangă şi altele multe pe care nu sunt în stare de a le descrii", a determinat pe săteni, „în intervalul 1872-1884", să reclame situaţia la revizor şi minister pentru a-i scăpa de „un astfel de om". În afară de aceasta, îi îndeamnă pe ţărani la procese unul contra altuia. Din cauza comportamentului său „a fost mutat la alte şcoli, dar în 1884 ni l-a dat iarăşi". Pe 1 ianuarie 1885, „domnul revizor ne-a trimis pe domnul Bănăţeanu, care s-a transferat, mai apoi la altă şcoală", iar „nouă ne-a dat pe I. Diaconescu", un tânăr normalist de care locuitorii erau mulţumiţi. Însă Constantin Popescu, „împreună cu fraţii săi, umblă prin sat şi ponegreşte". În final se arată că părinţii copiilor din Budişteni şi Ciulniţa îl vor pe I. Diaconescu. 
La 21 august 1888 revizorul a propus ministerului ca I. Diaconescu să fie mutat la şcoala de băieţi din Leordeni, care să fie separată de cea de fete, căruia ministerul i-a răspuns că de moment nu sunt fonduri pentru separarea şcolilor din Leordeni. Acest lucru s-a realizat începând cu septembrie 1889, iar la Budişteni a fost adus tot C. Popescu până în decembrie 1890 când este încadrată Ana Petrescu; aceasta funcţionează aici până în octombrie 1893 când se mută în altă localitate şi în locul ei vine iarăşi C. Popescu . 
Pentru perfecţionarea învăţătorilor, vara, în capitala de judeţ, revizoratul şcolar organiza conferinţe şi lecţii practice la care erau obligaţi să participe toţi, altfel primeau pedepse, inclusiv reţinerea din salariu. Redăm, mai jos, programul din perioada 10-25 august 1891, comunicat învăţătorilor din judeţ la 4 august: „În primele zile se va face repetirea teoretică a următoarelor obiecte: Limba Română, Istoria Patriei, Aritmetica, Geometria". Apoi domnii Ţuţuianu şi Ghinescu vor arăta aplicarea împletiturilor de paie. Se va fixa în urmă metoda cea mai eficace în predarea Geografiei, Istoriei, Aritmeticii, importanţa şi utilitatea învăţământului intuitiv cu câte o lecţiune practică pentru fiecare". După aceea li se vor prezenta „îndatoririle învăţătorilor faţă de autorităţi şi părinţi", care vor termina dezbaterile conferenţiare" . 
Primele informaţii mai amănunţite despre şcoală se păstrează de la inspectorul Gheorghe Ionescu, în urma inspecţiei pe care a făcut-o la 9 iunie 1894. La această dată localul era „de curând construit" şi „satisface pe deplin cerinţele actuale: higienic, spaţios, îndeajuns luminat. Singurul inconvenient constă în faptul că e sub acelaşi acoperiş cu primăria". Despre mobilier arată că „e de sistem vechi, foarte usat şi defectos". 
Populaţia şcolară la acea dată era următoarea: în clasa I - 32, a II-a - şase, a III-a, trei, a IV-a - patru, în total 45 de elevi prezenţi din 75 de înscrişi în cataloage. Face precizarea că spaţiul sălilor de clasă, în raport cu numărul elevilor, este suficient. 
În ceea ce priveşte pe elevi, aceştia fac exerciţii corporale şi cântări, au „înfăţişare de sănătate mulţumitoare", însă erau murdari şi o parte dintre ei netunşi. 
Despre învăţător arată că era seminarist, încadrat provizoriu şi se numea C. Popescu. „Cu privire la programul realisat anul acesta (1893-1894), am durerea a afirma că este aproape nul! Dl titular a reînapoiat promoţiunile anului trecut: astfel cei din clasa V-a i-au menţinut în a IV, pe cei din a IV în a III, din a III în a II. Motivul îndreptăţit a fost că promoţiunile nu posedau cunoştinţele cerute". 
După ce i-a examinat pe elevi, revizorul şi-a dat seama că situaţia este rea din cauza învăţătorului. „Elevii răspund confuz, eronat, aşa că este peste putinţă a fi promovaţi". Revizorul conchide: „În scurt, starea lucrurilor din trecut întru nimic nu s-a ameliorat". Se înţelege că la inspecţiile anterioare situaţia era tot rea, referindu-se la metoda pe care o folosea învăţătorul seminarist era cea individuală, de aceea îi recomandă „să citească şi aplice noile metode". 
În urma inspecţiei din 11 octombrie 1894, inspectorul notează în procesul-verbal: „Promoţiunile au fost slabe. Cunoştinţele lor sunt incomplete, eronate chiar". Faţă de această situaţie „invit pe domnul învăţător a lua câteva ore suplimentare şi să muncească fără preget". Îşi exprimă speranţa că în viitor va fi bine. Într-adevăr, după inspecţia din 13 februarie 1895, revizorul constată schimbare în bine, menţionând că are elevi în toate clasele I-V . 
Având în vedre că spaţiu era şi numărul şcolarilor crescuse, şcoala a primit postul II. În august 1897, acest post era ocupat de Elena Drăghicescu, normalistă, care este lăudată de revizor, precum şi elevii acesteia . În şcoală însă nu era armonie, dirigintele şcolii, „seminaristul" C. T. Popescu, făcea pe şeful, aşa că învăţătoarea a demisionat. Cu toate că revizorul a mers în comună pentru a o determina să renunţe la demisie, aceasta a fost de neînduplecat, astfel că pe 19 ianuarie 1901 a părăsit şcoala, lucru regretat de revizor . 
Răul s-a produs din cauza Legii Învăţământului care prevedea că dirigintele (directorul) nu poate fi decât bărbat, nu şi femeie. 
C. T. Popescu a fost reclamat de preotul comunei, făcându-l „instigator şi neglijent". 
În locul învăţătoarei demisionare a fost numit ca suplinitor M. Jipa, care n-a rezistat decât până în aprilie 1909 şi a demisionat. Din iunie 1901 funcţionează G. Ionescu până în septembrie, când este mutată aici Maria Edulescu până în februarie 1902, fiind înlocuită din martie de sora ei, Maria Albescu, până în toamna anului 1906 când revine Maria Edulescu. 
În anul şcolar 1907-1908, în locul învăţătoarei este încadrat Ion Chiribelea, iar din toamna anului 1908 este numit Ion Petrescu. 
Examenul de absolvire a cinci clase se ţinea la centrul Budişteni pentru şcolile din Ciulniţa, Budişteni, Glâmbocel. În anul 1909, examenul s-a ţinut pe 14 şi 15 iunie, rezultând următoarea situaţie: 

Comisia examinatoare a fost formată din C. Popescu, Maria Edulescu, pr. I. Tomescu şi delegatul ministerului care a constatat că toate şcolile au avut „pregătire bună". 
La examenul din 4-7 iunie 1915, clasa a V-a a fost condusă de dirigintele C. T. Popescu, cea din Ciulniţa de Gh. Vijelie şi cea din Glâmbocel de Ion Petrescu, diriginţi ai şcolilor respctive. Rezultatele au fost acestea: Budişteni - înscrişi opt băieţi, şase fete, prezenţi la examen şapte băieţi, patru fete, absolvenţi patru băieţi, trei fete, dintre care doi au obţinut note de foarte bine, cinci bine, repetenţi, trei băieţi şi o fată; Ciulniţa - înscrişi 17 băieţi, 10 fete, prezenţi 14 băieţi, 10 fete, absolvenţi 10 băieţi, opt fete, au obţinut 12 foarte bine, şase bine, repetenţi trei băieţi şi două fete; Glâmbocel - înscrişi 18 băieţi, opt fete, prezenţi 15 băieţi, cinci fete, absolvenţi 11 băieţi, patru fete, au obţinut şase foarte bine, nouă bine, repetenţi patru băieţi şi o fată. 
La examene erau prezentate şi caietele cu temele din timpul anului, făcându-se precizarea: „Caietele de teme şi probleme cuprind destule lucrări, corectate în parte". 
Creşterea numărului de copii şcolari a impus construirea unui nou local, mai ales că cel existent devenise impropriu. După ce s-au făcut intervenţiile de rigoare, la 15 noiembrie 1913 Serviciul Tehnic al judeţului a înaintat proiectul de şcoală prefectului în vederea punerii în aplicare. Viitoarea şcoală se compunea din „două săli de clasă, cancelarie şi latrină". Comuna ar fi dorit să aibă trei săli de clasă, însă administratorul plasei a avizat două, cu toate că revizorul şcolar, în avizul său, a menţionat că „având în vedere că populaţia şcolară după ultimul recensământ este de 194, e necesară pentru un viitor apropiat şi o a treia sală de clasă". A fost cumpărat şi un teren în suprafaţă de 3.000 m2 de la Ioan Petrescu, învăţător din Glâmbocel, la preţul de 0,50 lei/m2, iar valoarea proiectului se ridica la 23.000 de lei. Terenul era „sănătos, bine situat şi în alipire la grădina actualei şcoale, învecinându-se cu şoseaua Ciulniţa-Budişteni, terenul şcolii vechi, Marin N. Ioana, Gheorghe R. Mare şi restul proprietăţii vânzătorului".
La 5 iulie 1915, prefectul judeţului, administratorul plasei, revizorul şcolar şi primarul comunei au participat la punerea „pietrei fundamentale a noului local de şcoală din Budişteni", când s-a săvârşit un serviciu divin şi s-au ţinut cuvântări, iar elevii au recitat poezii, au interpretat cântări şi piese moralizatoare. 
Revizorul şcolar, la 29 septembrie 915, consemnează în procesul-verbal de control că „am văzut şi noul local început în iulie şi este isprăvit de roşu şi neacoperit", fiind inaugurat, probabil, în toamnă; este subliniat meritul comitetului şcolar comunal şi al dirigintelui şcolii „cărora li se cuvine multă laudă". Revizorul îşi exprimă speranţa că şcoala va avea rezultate bune, având în vedere noul local al şcolii, dar şi pentru faptul că aici a fost transferat „harnicul, stăruitorul şi priceputul învăţător Alexandru Ciucă". Localul a fost complet terminat în anul 1915 şi la 4 decembrie primăria roagă prefectura să se facă recepţie provizorie; cea definitivă s-a făcut la 24 mai 1916 de către inginerul inspector general D. Bănescu, arhitectul Casei Şcoalelor - T. Pârvănescu, inginerul-şef al judeţului Muscel - P.P. Ionescu, conductor Ion Popescu şi comitetul şcolar (Alexandru Popescu - primar, C. C. Simescu - notar, C. T. Popescu - diriginte, C. Creţu - preot, D. I. Goşa - proprietar) . 
Examenul din vara anului 1916, iunie 20-22 s-a ţinut la centrul Ciulniţa, la care au participat şcolile Băila, Budişteni, Ciulniţa, Glâmbocel şi Prundu, cu elevii de clasa a V-a, şi a constat din lucrare scrisă la aritmetică şi limba română, apoi examen oral. 
Din ianuarie 1914, în locul lui I. Petrescu, transferat la Glâmbocel, funcţionează Teodor Popescu venit de la Glâmbocata; până la 1 iulie, când este transferat în judeţul Dâmboviţa, în locul lui fiind numit Gh. P. Vijelie. Însă cu 1 septembrie, Gh. Vijelie este transferat la Ciulniţa, în locul lui I. N. Rodoşi, trecut în învăţământul urban la Piteşti. Astfel, la Budişteni suplineşte Elena Dobrescu. 
Începând cu 1 septembrie 1915 este transferat aici Alexandru Ciucă de la Priboieni, care pe 20 octombrie 1914 a plecat „în concediu pentru a se iniţia în meşteşugul împăiatului şi preparatul animalelor la Muzeul de Istorie Naţională din Bucureşti". Directorul şcolii din Priboieni, în raportul către revizor, mai menţionează că acesta „continuă lucrarea în orele libere cu multă sârguinţă, fapt care îi face multă cinste şi mă obligă pe mine a-i aduce, în numele şcolii, cele mai călduroase mulţumiri . După război, Alexandru Ciucă se mută la şcoala din Leordeni. 
În perioada războiului, Alexandru Ciucă fiind sublocotenent în rezervă, a fost concentrat şi mobilizat în mai multe rânduri, la şcoală fiind suplinit de normalistul Marin Chivulescu, Elena Zamfirescu; C. T. Popescu, fiind seminarist, nu a fost nici concentrat, nici mobilizat. 
Învăţătorul C. T. Popescu este reclamat de un sătean care a primit o amendă mai mare decât trebuia pentru absenţele copilului său şi revizorul face anchetă. După anchetă, i-a recomandat „să nu dea amenzi mai mari decât prevederile regulamentului şi dispoziţiilor ministeriale şi va căuta să fie cât mai îngăduitor cu cei săraci, mai ales în vremurile grele prin care trecem". Să folosească alte mijloace pentru ca părinţii să-şi trimită copiii la şcoală, mijloace „pe cari totdeauna un bun învăţător le are la îndemână". 
La examenul de absolvire a clasei a V-a, din 2-4 iunie 1919, elevii au fost conduşi de Elena Zamfirescu: înscrişi trei băieţi şi trei fete, prezenţi la examen doi băieţi şi o fată, promovaţi un băiat, repetenţi un băiat şi o fată. 
În anul 1919-1920, şcoala avea trei posturi ocupate de Constantin Gh. Badea, mutat în locul decedatului C. T. Popescu, Elena Badea (fostă Zamfirescu) şi Nicolae Neagoe. 
Şcoala avea două localuri: unul nou cu două săli de clasă şi cancelarie; altul vechi, cu o sală de clasă, bun pentru învăţământ. Mobilierul era modern şi în stare bună; zestrea didactică era cam săracă: o parte, veche, iar alta, distrusă. 
Grădina şcolară era bine lucrată, „pildă pentru copii şi săteni". 
Din 1921, alături de directorul N. Neagoe, au funcţionat Ion Biţan şi Maria Edulescu, şcoala având trei posturi. Din toamna anului 1922, colectivul se schimbă: C. Alexandrescu - diriginte, Marina Alexandru şi Ştefan Braslă, iar din 1926, Ştefan Braslă înlocuit cu Maria Edulescu. 
Şcoala veche (o sală, aflată sub acelaşi acoperiş cu primăria), pentru anul şcolar 1922-1923 „s-a curăţit, s-a aranjat […] aşa că copiii în prezent urmează cursurile în el", după cum informează primarul pe prefect. Iar la 31 ianuarie 1923, dirigintele raportează aceluiaşi prefect: „se repară localul de şcoală cel vechi, adică o sală de clasă care serveşte pentru postul al III-lea şi o sală de clasă se transformă în cameră de locuit pentru diriginte (patru cameri şi un antreu), plus reparaţiile în exterior şi înveliş" . 
Revizorul şcolar, la inspecţia din 13 august 1924, constată un lucru pozitiv la şcoală, acela că se ţineau „cursuri de pregătirea examenului de admitere la şcoli normale, seminarii, licee, cu absolvenţii cursului primar de la această şcoală şi de la şcolile din împrejurimi", conduse de Maria Edulescu de la şcoala din Ciulniţa, C. Alexandrescu, dirigintele şcolii Budişteni şi Maria Alexandrescu (fostă Albescu). Erau prezenţi 23 de absolvenţi, dintre care doi orfani de război care participau la cursuri gratuit, orarul fiind între orele 9 şi 12 şi 15 şi 18. 
Potrivit legii învăţământului, şcoala a organizat cursuri cu adulţii, începând cu 26 ianuarie 1925, cu 47 de tineri, împărţiţi în două serii: analfabeţi şi ştiutori de carte. 
În anul următor, elevii şcolii au crescut viermi de mătase, fapt evidenţiat de inspectorul şcolar în procesul-verbal; mai consemnează că şcoala are muzeu şcolar unde erau expuse lucrări de mână ale elevilor: ii, fote, alte cusături, precum şi obiecte de mineralogie; de asemenea, şcoala avea bibliotecă şcolară, care împrumuta cărţi şi sătenilor, avea atelier de tâmplărie şi cantină şcolară pentru elevii cursului complementar care veneau la această şcoală din satele Glodu, Schitu Scoiceşti şi Pietroasa, servindu-le mâncare „caldă şi substanţială". 
Satisfăcut, inspectorul care a constatat cele de mai sus încheie procesul-verbal astfel: „Iată atâtea lucruri constatate, cari răsplătesc oboseala unui organ de control, cari face drumul pe jos sau cu carul, până în satul cel mai îndepărtat, să vadă şcoală şi învăţători la muncă! Armonia dintre învăţători este desăvârşită. Ordinea domneşte peste tot" . 
Învăţătoarea Maria Edulescu cere aprobare revizoratului să facă pregătire în curtea şcolii - „cursuri de vară" - ca şi în anii trecuţi, cu absolvenţii şcolilor săteşti care doreau să devină elevi de şcoli secundare. Pregătirea pe care a făcut-o în anii anteriori această învăţătoare a dat rezultate foarte bune, mulţi elevi reuşind să intre la diferite şcoli secundare din ţară.
În activitatea extraşcolară au fost atraşi tineri „elevi, eleve şi studenţi". La cererea acestora, comitetul şcolar şi revizoratul au aprobat să ţină în localul şcolii, sub supravegherea învăţătorilor, „un ciclu de şezători cu caracter cultural şi didactic", sâmbăta, urmat de jocuri naţionale. Fondurile strânse intrau în bugetul comitetului şcolar, care avea multe cheltuieli de făcut la toate şcolile din comună. Menţionăm că, începând cu 1 ianuarie 1926, Budişteniul a devenit comună separată, de care aparţineau satele Băila şi Scoiceşti. 
Pentru acoperirea cheltuielilor, comitetul şcolar comunal a făcut un împrumut la Casa Şcoalelor, în valoare de 40.000 de lei, pe care, la 29 august 1926, i-a repartizat astfel: 20.000 de lei pentru construirea localului de şcoală din cătunul Scoiceşti, 10.000 de lei pentru terminarea şcolii din Băila şi 10.000 de lei pentru reparaţii la şcoala din Budişteni. 
S-au primit şi diferite donaţii în bani de la diferite persoane care completau veniturile comitetului şcolar, însă nevoile erau mari. La 5 februarie 1928, directorul şcolii Budişteni face raport către comitetul şcolar, arătând că duce lipsă de un dulap pentru cărţile bibliotecii, de table în sălile de clasă, de bănci, din care cauză unii elevi „sunt nevoiţi a sta în picioare". Comitetul şcolar face raport la minister, cerând un ajutor de 30.000 de lei . 
Bugetul comitetului şcolar se mai completa cu sumele obţinute prin arendarea terenurilor cu care şcolile fuseseră împroprietărite: două ha primise şcoala Budişteni în lunca Ciulniţa şi un ha arabil şi un ha pădure donaţie prin testament, întocmit în 1886, de la Emanuel Ionescu, aflate în satul Glodu, iar şcoala din Băila, două ha în lunca Leordeni. Terenurile primite prin donaţie, în perioada 1886-1923, au fost arendate de primărie şi cu fondurile obţinute „s-au cumpărat cărţi copiilor săraci şi alte îmbunătăţiri făcute şcoalei"; în anul 1923, donaţia a fost dată în primire comitetului şcolar Budişteni. La 9 octombrie 1936, comitetul şcolar a hotărât să ceară aprobare Casei Şcoalelor să concesioneze prin contract terenul de un ha din centrul satului, aşa cum au început să facă alţi proprietari, „întrucât aceste terenuri sunt probabile a fi petrolifere",pentru a-şi mări fondurile. 
Încă de la înfiinţarea şcolilor, obligaţia de a se construi localuri de şcoală sau de a plăti chirie pentru cele particulare, de a le dota cu mobilier şi material didactic, precum şi pentru a le întreţine, cădea în sarcina comunităţilor locale. 
Pentru constituirea fondurilor necesare şi cheltuirea lor eficientă, s-a creat la nivelul fiecărei comune câte un comitet şcolar, condus de un preşedinte, secretar şi membri. Acestea, în colaborare cu primăriile locale, se străduiau să îşi creeze bugete care să le permită acoperirea cheltuielilor cerute de şcoală. 
Sursele de obţinere a veniturilor nu erau multe, de aceea trebuia multă chibzuire în cheltuirea lor. 
Pentru a înţelege acest lucru, redăm mai jos bugetul de venituri şi cheltuieli al Comitetul Şcolar Rural Budişteni pe anul 1927. Îl prezentăm doar pentru această comună, care s-a separat de Ciulniţa, începând cu 1 iunie 1926, care sugerează modalitatea constituirii bugetelor şi pentru celelalte comune. Facem precizarea că aceste bugete erau supuse aprobării Comitetului Şcolar al Judeţului Muscel.