Scoala din Ciulnita

În acest sat, şcoala nu a luat fiinţă în anul 1839. Abia la 28 mai 1841 este recrutat candidat de învăţător Matei Preda, fiu al satului, flăcău, de 18 ani. Când a fost deschisă şcoala nu ştim, însă la 15 decembrie 1843 funcţiona. Şcoala nu a avut continuitate, fiindcă acest candidat „a reposat", după cum este anunţată Eforia şcoalelor de către profesorul Ion Brezoianu, la 5 mai 1844. 

Următorul candidat a fost Albu Petre, recrutat la 1 ianuarie 1845, fiu de sătean, necăsătorit. Acesta nu a făcut faţă cerinţelor, astfel că la 8 mai 1846 profesorul I. Brezoianu îl trece pe o listă pe care se mai aflau şi alţii, pe care o înaintează Eforiei Şcoalelor pentru a fi îndepărtaţi din slujbă pentru „nestăruinţa cu copiii în şcoala comunală şi neregulata venire la Şcoala normală spre deprindere". 
Satul Ciulniţa, neavând 50 de familii ca să poată înfiinţa şcoală, aşa cum prevedea regulamentul, a fost asociat cu satul Prundeni: primul avea 40 de familii, al doilea 39. 
Îndepărtarea lu Albu din slujbă a însemnat închiderea şcolii, aşa cum rezultă dintr-o situaţie înaintată de I Brezoianu Eforiei Şcoalelor, în care postul de candidat de la Ciulniţa este trecut „vacant" pe „trimestrul ianuarie 1848" (adică lunile ianuarie, februarie, martie) . 
Postul fiind vacant „încă din toamna trecută", profesorul recomandă, la 4 martie 1848, pe Miriţă Ioan, de 18 ani, fiu de preot din Ciulniţa, necăsătorit. Eforia Şcoalelor aprobă propunerea şi este încadrat începând cu 1 aprilie . 
Nu ştim dacă s-a prezentat la post, iar după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 şcolile au fost închise, fiind redeschise în anul 1857. Însă cea din Ciulniţa nu s-a redeschis, fiindcă abia la 28 septembrie 1859 se găseşte într-un tabel întocmit de Comitetul de inspecţie al şcolilor din Câmpulung printre cele care urmau să se redeschidă. 
Satul Ciulniţa, aflat pe proprietatea mănăstirii Cotroceni, este înregistrat la această dată cu 113 familii, iar „învăţătoru se prepară". 
Dintr-un document din 18 noiembrie 1842 aflăm că localul de şcoală fusese construit de săteni, din nuiele, cu două camere şi avea dimensiunile: şase stânjeni şi o palmă - lungime şi trei stânjeni şi şapte palme - lăţimea . 
Dintr-o situaţie întocmită la 1 aprilie 1844 aflăm că pentru construirea localului s-au strâns 2.181 de lei, din care se cheltuiseră 2.050 de lei, iar şcoala avea lipsă 10 semicercuri, şapte bănci, 16 geamuri, un dulap şi două table mari . 
La 12 decembrie 1870, revizorul şcolar trimite lista comunelor „rămase vacante" în judeţul Muscel, printre ele aflându-se şi Ciulniţa, Leordeni şi Budişteni. 
Pentru ocuparea locurilor vacante, ministerul organiza concurs în capitalele de judeţe. La 27 septembrie 1871, revizorul face cunoscut ministrului că la concursul din 31 iulie se prezentaseră 11 aspiranţi, absolvenţi a patru clase primare la şcoala din Câmpulung şi i-a numit ca învăţători pe cei ce „au obţinut un coeficientu de la 6 în susu". Printre aceştia s-a aflat şi Nicolae Duculescu, repartizat la Ciulniţa „ca şcoală din nou înfiinţată", începând cu 1 septembrie. Însă noua şcoală nu avea local pentru desfăşurarea lecţiilor. La 16 martie 1872, revizorul judeţului, după ce face „revizuirea" şcolilor din plasa Podgoria, raportează ministrului că „lipsesc localuri de şcoală în comunele Ciulniţa, Dobresci, Glâmbocelu şi Călinesci", lecţiile făcându-se în „case cu chirie". 
Şcoala nu avea local, dar nici învăţător, fiindcă N. Duculescu „în cursul anului" 1871-1872 a plecat, astfel şcoala a devenit vacantă. 
În anul 1875 s-a făcut o nouă organizare administrativă a localităţilor, „conform legei rurale" şi comunele au fost „întrunite", astfel că Ciulniţa a devenit sat al comunei Budişteni. Cu această ocazie s-a făcut listă de „cătunele unde trebuinţa reclamă a se deschide schoale rurale", printre ele aflându-se şi Ciulniţa, plasa Podgoria. 
Într-o încheiere a consiliului comunal din 9 martie 1890 s-a decis ca „şcoala să se înfiinţeze dupe ce Domnu Eustatiade va termina construirea localului de şcoală, asemenea şi numirea învăţătorului care să fie plătit de stat", iar comuna, cu fondurile ei, să-şi facă local de primărie. 
Luând cunoştinţă de hotărârea primăriei, revizorul face raport la minister, la 27 martie, arătând că primăria nu dispune de fonduri pentru „salarizarea unui învăţător", de aceea „opiniez, deci, a se înfiinţa şcoală în septembrie, odată cu terminarea localului construit de Domnul M. Eustatiade", iar învăţătorul să fie plătit de stat, începând cu 1 septembrie. Mai arată că „parte din copiii comunei urmează în şcoala din Leordeni". 
La 16 aprilie 1890, Mihai Eustatiade trimite o scrisoare ministrului învăţământului în care arată că a făcut local de şcoală separat pentru băieţi şi fete, pe proprietatea sa din Ciulniţa, „după modelul şcoalei clădită de Administraţia Domeniului Coroanei pe proprietatea Gherghiţa, judeţul Prahova". Pentru deschiderea şcolii, cere „strămutarea profesorilor Ioan Diaconescu şi Zoe Diaconescu, actuali profesori ai şcoalelor comunei Leordeni", cu salariile de la stat. Arată că localul va fi terminat „la octombrie anul curent […] unde vor avea o mai mare încăpere şi bună odihnă, odae separată de cancelaria şcoalei, o mică bibliotecă şi materialul didactic necesar la şcoală, care sunt decis a le înfiinţa în curând". 
Într-un raport către minister, din august 1890, revizorul arată următoarele: „Domnul M. Eustatiade, dotând comuna Ciulniţa cu o frumoasă şi împodobită biserică, cu un măreţ local de şcoală (separat de băieţi şi de fete), cum nu se mai găsesce prin comunele rurale, însestrându-l cu un mobilier sistematic, cu o bibliotecă şcolară, cu îmbelşugat material didactic, a săvârşit una din acele fapte filantropice ce merită recunoştinţa Naţiunii. Ca favoare unică […] Dom‹nia› Sa Vă roagă să binevoiţi a acorda, pe lângă catedra înfiinţată (când localul va fi gata, ord. nr. 1774, serie A din febr./90) şi înfiinţarea unei catedre de fete" . 
După plecarea lui N. Duculescu, şcoala a rămas vacantă până în 1891, însă în localităţile Leordeni, Glâmbocelu şi Budişteni şcolile funcţionau. Este de precizat faptul că în 1891 s-a deschis şcoală de băieţi, dar şi de fete separat, după dorinţa lui M. Eustatiade. 
La 7 septembrie, Revizoratul Şcolar al judeţului Muscel scrie Comitetului Permanent al judeţului că la „Ciulniţa s-a admis şi o catedră de fete care se va inaugura, cred, la 15 ale corentei" . 
Iar la 21 septembrie, şeful Diviziei şcoalelor şi cultelor din minister îi face cunoscut şefului contabil al aceleiaşi divizii numirea cu 1 octombrie la Ciulniţa a lui Ion Rodoşiu, „actualul învăţător provizoriu al şcoalei din comuna Golesci, aceiaşi plasă, iar la şcoala de fete din Ciulniţa s-a numit, tot cu 1 octombrie, învăţătoare suplinitoare Paraschiva Romanescu, absolventă a Azilului Elena Doamna" din Bucureşti. 
Revizorul Gheorghe Ionescu face cunoscut ministerului, la 9 ianuarie 1892, că Paraschiva Romanescu a părăsit postul la 2 decembrie 1891 pentru a susţine examen de obţinere a unei „catedre urbane" şi probabil reuşise. Acest lucru este „neplăcut pentru învăţământ" şi „foarte neplăcut atât domnului Eustatiade, generosul fondator al şcoalei Ciulniţa, cât şi sătenilor". Revizorul propune să fie repartizată altă învăţătoare, ceea ce se întâmplă la 1 februarie când a fost numită Victoria Porumbaru de la „comuna Nebuna Vela, plasa Neajlovu, judeţul Vlaşca". Dar şi aceasta, la 11 octombrie 1892, cere concediu pentru a se prezenta la concurs în vederea ocupării unui post în mediul urban. A fost suplinită de colegul său Ion Rodoşiu, căruia i s-a cerut scris că acceptă suplinirea, astfel au fost contopite clasele de băieţi cu cele de fete . 
În locul acesteia a fost numită Berta Câmpeanu, începând cu februarie 1893, care din decembrie 1893 este înlocuită cu Zoe Chiru; din aprilie 1894 este N. Dumitrescu, iar din septembrie 1894, Elena Rodoşiu, soţia directorului Ion Rodoşiu. Din 1894, şcoala primeşte al doilea post pe care este încadrată Elena Rodoşiu, clasele de băieţi şi fete contopindu-se. 
Mai multe informaţii despre şcoală ne sunt transmise prin procesul-verbal încheiat de revizorul şcolar la 9 octombrie 1893: „Primeşte Buletinul Oficial, are un început bun de bibliotecă"; primeşte şi citeşte Apărătorul Sănătăţii şi Lumina pentru toţi. A cerut învăţătorului să aplice „noua programă publicată în Monitorul Oficial nr. 148 relativ la cursul superior, care este condus de directorul Rodoş". 
În privinţa localului de şcoală se menţionează: „Graţie generalului filantrop Domnul M. Eustatiade, comuna Ciulniţa-Eustatiade se poate mândri cu localul de şcoală. Poate fi clasat între cele mai bune din ţară, sub toate raporturile. Onoare şi laudă, deci generalului fondator". Mobilierul şcolar era suficient şi în bune condiţiuni, iar curăţenia nu lăsa nimic de dorit. 
Toate clasele „sunt aşezate într-o singură sală, destul de curată, ventilată, deşi insuficientă, având în vedere numărul elevilor pe care i-a găsit prezenţi în ziua inspecţiei: clasa I - 22, a II-a - 24, a III-a 23, a IV-a - patru, a V-a, patru - total 77. 
Revizorul ne transmite şi alte informaţii interesante: apa se păstra în vase de lemn, acoperite; elevii fac exerciţii corporale şi cântări, precizând că datorită „stăruinţei şi priceperei domnului Rodoş […] elevii au reuşit minunat de bine a forma un cor bisericesc"; înfăţişarea elevilor era satisfăcătoare. 
Despre arhivă face menţiunea că este ţinută „în mod cu desăvârşire mulţumitor. Sub raportul didactic, până acum s-a făcut numai repetiri asupra materialelor predate anul trecut. Promoţiunile posedă în mod convingător materiele cerute de program". 
Din 1894, şcoala a primit al doilea post, care a fost ocupat, pentru scurt timp, de N. Dumitrescu, iar apoi de soţia dirigintelui şcolii, Elena Rodoş, care se „ocupă mult şi cu lucru manual", elevele execută diverse cusături şi împletituri. 
În urma inspecţiei din 13 februarie 1897, revizorul afirma că şcoala era bine condusă, „ambii învăţători se achit onorator de îndeletnicirile lor". 
A consemnat şi despre modul cum a fost aniversată ziua de 24 Ianuarie 1859: „am asistat la serbarea şcolară ce s-a dat în această comună cu ocazia zilei naţionale Unirea Principatelor", care a început cu un Te Deum la biserică în prezenţa consiliului comunal şi a „mai întregului sat"; apoi, la şcoală, directorul a ţinut o conferinţă referitoare la importanţa zilei, urmată de cântece şi jocuri cu şcolarii. 
La examenul din 4 iunie 1899, ţinut pe centrul Budişteni, la care au participat trei şcoli, rezultatele au fost următoarele: şcoala Ciulniţa a prezentat 10 elevi şi toţi au primit certificat de absolvire, Glâmbocel, şapte, iar Budişteni, trei, din care unul a rămas repetent. 
Lucrurile mergeau bine la şcoală, pentru că nu era fluctuaţie în privinţa învăţătorilor, dar şi pentru faptul că aceştia erau devotaţi şcolii. 
Şcoala avea cor pe două voci condus de director, avea casă de economie „Luceafărul", cu 76 de membri, avea grădină cultivată cu zarzavaturi şi mai mulţi pomi altoiţi. Din anul 1904 şcoala a intrat în posesia unui teren de 1 ha „donat de domnul I. Kalinderu din proprietatea defunctului filantrop Mihai Eustatiade, care se va utiliza drept câmp de experienţă". De fapt, la 4 mai 1904, şcoala dispunea de trei terenuri agricole pentru lucrările şcolare: unul de 10.000 m2, menţionat mai sus, aflat la 300 m est de şcoală, cultivat cu lucernă, porumb roşu, „varietate necunoscută în sat", porumb „dinte de cal", fasole oloagă, cartofi, castraveţi, zarzavaturi (ceapă, usturoi, mazăre, varză etc.); a plantat viţă-de-vie americană, sălcii pentru richită şi pomi fructiferi. Altul de 640 m2, aflat mai aproape de şcoală, împrejmuit, transformat într-o mică pepinieră de viţă altoită, necesară în zonă „pentru reconstituirea viilor". Iar al treilea, de 380 m2, aflat lângă şcoală, cultivat cu zarzavaturi. „În scurte cuvinte, domnul Rodoş şi în această ramură se silesce a face progrese uimitoare cu tendinţa a binemerita locul de cinste ce ocupă în corpul didactic din Muscel". 
Centrul cultural Leordeni şi-a ţinut şedinţa pe luna noiembrie 1905 la şcoala din Ciulniţa - Eustatiade, la care a asistat şi revizorul Gheorghe Ionescu. De dimineaţă, elevii, îmbrăcaţi curat şi cu drapelul şcolii, au mers cu învăţătorii la biserică, unde au cântat în cor slujba bisericească. După-amiază, la şcoală, la orele 1400, s-a cântat Imnul Regal în faţa unei numeroase asistenţe, apoi s-au ţinut câteva conferinţe despre obiceiurile vechi, „despre schimonosirea portului şi vorbirii", despre cultura porumbului şi grâului, iar învăţătorul I. Mihalache din Topoloveni, despre Războiul de la 1877-1878. Între conferinţe, elevii au recitat poezii şi au interpretat cântece patriotice. 
La 11 octombrie 1899, Ion Rodoşiu transmite şcolilor din Leordeni, Budişteni şi Glâmbocel ordinul nr. 172 al revizorului şcolar, prin care „Ministerul Domeniilor a hotărât ca în fiecare an să se ţină cursuri de viticultură la pepinierele satului, începând cu 15 c‹urent› şi 15 zile în februarie. Ministerul Cultelor cu ord. nr. 62789/1899 vă obligă a lua parte la aceste cursuri care se vor face asupra: I reconstituirea viilor distruse de filoxeră; II cultura viilor şi pomilor roditori; III creierea livezilor". Participanţilor la cursuri „li se acorda pe zi 0,50 lei, deosebit un număr de pomi şi viţe americane". 
Pe perioada cursurilor erau supliniţi de altcineva, iar dacă nu găseau suplinitori, atunci erau autorizaţi să suspende cursurile. Se făcea precizarea că învăţătoarele rămâneau la şcoli. Cursurile se desfăşurau la pepiniera Goleştii-Badii . 
Şi revizorul agricol a vizitat şcoala din comuna Ciulniţa - Eustatiade, plasa Leordeni, la 23 iunie 1906, fiind mulţumit de câmpul de experienţă şi grădina de zarzavat ale şcolii. 
În toamna anului 1906, s-au sărbătorit 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, cu care ocazie s-au organizat diferite manifestări. La 18 septembrie 1906 revizorul a mers la Ciulniţa pentru a stabili cu învăţătorul I. Rodoşiu numărul elevilor de la această şcoală care vor participa la „corurile săteşti ce vor participa cu societatea muzicală Hora la expoziţia generală", dascălul fiind „unul dintre cei mai competenţi institutori şi care serios s-a ocupat de predarea muzicii"; tot acum au ales şi „bucăţile ce vor cânta" elevii. Astfel au ales 14 bucăţi şi 23 de elevi „în măsură de a suporta cheltuielile de 25% pentru transport". Îmbrăcaţi în costume naţionale, elevii au fost conduşi de soţii Rodoşiu, în capitală, în „zilele fixate de minister" - 23, 24, 25 septembrie 1906. 
Se stabilise ca băieţii de la clasa a III-a în sus, din şcolile urbane şi rurale, să fie obişnuiţi cu unele mişcări cu caracter militar, instrucţia fiind făcută de către un instructor militar din sat care făcuse armata: la Ciulniţa era Pârvu Dumitru, la Budişteni, Ilie Cârstoiu, la Glâmbocel, Dima Ion, iar la Leordeni, Gheorghe Costache; toţi aveau gradul de sergent-plutonier, şi făceau parte din Regimentul 30 Muscel. La 18 decembrie este inspectată din nou când constată: „Uniforme aveau mai toţi elevii, cei ce nu aveau erau în confecţie chiar în şcoală"; elevii au „făcut un progres neaşteptat" . 
La 11 ianuarie 1906, şcoala din Ciulniţa este inspectată de către revizorul militar şcolar - căpitanul Ion Costescu - şi a găsit 40 de elevi prezenţi. În procesul-verbal încheiat, menţionează că „instrucţia merge cu progrese, instructoru îşi dă silinţa, deoarece elevii se vede că pricep câteva mişcări. Elevii au început să-şi facă uniforme, prevăzute la pagina 11 din instrucţiuni". La inspecţia din 5 septembrie 1907, revizorul militar şcolar a găsit prezenţi la instrucţie 50 de băieţi: 22 din clasa a III-a, 13 a IV-a şi 15 a V-a. 
Anul şcolar 1906-1907 s-a încheiat, ca de obicei, în luna iunie, cu examinarea celor de clasa a V-a, însă după alte reguli. Inspectată şcoala în ziua examinării - 15 iunie - de către revizor, acesta menţionează în procesul-verbal că „modificându-se modul de examinare din trecut, s-a lăsat această sarcină unei comisii de patru învăţători": învăţătoarea clasei Elena Rodoş, delegatul revizorului, Ion Rodoş şi diriginţii I. Diaconescu şi Ion Edulescu. Întâi s-a dat probă scrisă la limba română şi matematică; după corectarea lucrărilor, elevii au fost examinaţi oral la toate materiile din programa şcolară. 
La începutul anului şcolar au fost înscrişi 15 elevi, 11 băieţi şi patru fete, s-au prezentat la examen 11 băieţi şi trei fete, care au şi promovat. Revizorul şcolar mai consemnează: „Grădinile şcolare sunt în bune condiţiuni. Lucrul manual la fete s-a făcut mult şi bine". 
Inspectată şcoala de către revizor, la 19 februarie 1909, constată că directorul şcolii respectă prevederile legii privitoare la deschiderea cursurilor de adulţi, asistând la lecţiile ţinute de acesta, precum şi la „şezătoarea cu fetele şi femeile din sat condusă de doamna învăţătoare Elena Rodoş"; au fost prezenţi 30 de adulţi şi 32 de fete şi femei. În încheiere, acesta consemnează: „Ciulniţa se distinge prin moravuri de satele de prin prejur. Pentru toate aceste constatări, m-am simţit dator a le adresa mulţumirile mele sincere şi călduroase" . 
La examenul de absolvire a clasei a V-a, din 14-15 iunie 1909, desfăşurat pe centrul Budişteni, şcoala din Ciulniţa a prezentat 12 băieţi şi cinci fete şi toţi au absolvit . 
Inspectorul agronom vizitează şcoala pe 12 iunie 1913 şi constată că avea grădină de zarzavat bine cultivată şi lucrată, dar că era prea mică. Precizează că terenul de experienţă nu s-a mai putut folosi, fiindcă administratorul moşiei Eustatiade i-a pus în vedere directorului să lase terenul liber. 
Despre localul de şcoală, revizorul face următoarea apreciere, la 16 februarie 1910: „e după timpul şcoalelor de pe Domeniul Coroanei". Iar la 17 februarie 1914 se dau următoarele amănunte: „Localul construit de regretatul proprietar Mihail Eustatiade în anii 1890-1891. Înzestrat cu tot confortul cerut de timpul de atunci, e conservat în stare bună; două săli de clase spaţioase, curate şi în perfectă curăţenie întreţinute". 
Mobilierul era vechi, de la construirea localului, dar bine conservat, iar biblioteca păstrată în dulapuri închise. 
Numărul elevilor era mare şi prezenţa bună, ajungând în anul 1909 la 116: clasa I, 37, a II-a, 22, a III-a, 19, a IV-a, 21 a V-a, 17. 
După examenul din iunie 1913 a rezultat următoarea situaţie a elevilor de clasa a V-a care s-au prezentat la centrul Ciulniţa: 
Şcoala din Budişteni - înscrişi la începutul anului şcolar cinci băieţi şi patru fete, s-au prezentat la examen trei băieţi şi patru fete, au absolvit doi băieţi şi patru fete, obţinând următoarele calificative: două fete, foarte bine, doi băieţi şi o fată, bine, un băiat, mediocru, un băiat, repetent - dirigintele fiind C. Popescu; 
Şcoala Ciulniţa - înscrişi, 11 băieţi şi şapte fete, prezenţi la examen, 11 băieţi şi cinci fete, absolvenţi, nouă băieţi şi cinci fete; doi n-au frecventat - şi au obţinut rezultatele următoare: cinci, foarte bine, şapte, bine, doi, mediocru, doi băieţi, repetenţi; 
Şcoala din Glâmbocel - înscrişi, 14 băieţi şi patru fete, un băiat, bolnav şi scutit de medic, prezenţi la examen, 13 băieţi şi patru fete, absolvenţi, 11 băieţi şi patru fete, obţinând calificativele: cinci, foarte bine, nouă, bine, unul, mediocru, doi, repetenţi - diriginte Dragomir Hera. 
După inspecţia din 12 iunie 1914, revizorul şcolilor, printre altele, consemnează: „Corurile şcolare pe două şi trei voci dau loc de întâietate şcoalei din Ciulniţa faţă de alte şcoale ale judeţului Muscel". 
Realizările obţinute de Ion Rodoşiu nu au trecut neobservate. În februarie 1914 este promovat în funcţia de revizor şcolar al judeţului, iar la şcoală este suplinit de pr. Vasile Breazu. În anul şcolar următor, 1914-1915, învăţător alături de Elena Rodoşiu este numit Gheorghe Vijelie, care este şi dirigintele şcolii şi care a continuat tradiţia de a avea cor bisericesc pe două şi trei voci; la lucru manual se făceau coşuri de richită şi împletituri din papură şi rafie, iar fetele îndrumate de Elena Rodoşiu făceau cusături naţionale cu motive româneşti şi broderii. 
În timpul războiului, când Gheorghe Vijelie a fost mobilizat, pe diferite perioade, a fost suplinit de Ion Rodoşiu care între timp se mutase la o şcoală din Piteşti. 
După examenul din iulie 1918, ţinut pe centrul Ciulniţa, la care au participat şcolile din Băila, Budişteni, Ciulniţa - Eustatiade, Glâmbocel şi Prundu, delegatul ministrului - N. Cristescu - încheie procesul-verbal aşa: „În definitiv, cu o privire retrospectivă asupra acestor cinci şcoale am satisfacţia sufletească a afirma că rezultatele obţinute sunt mult mai pre sus de aşteptările mele, ţinând seama de timpurile grele prin care trecem". 
Începând cu anul şcolar 1918-1919, în locul institutoarei Elena Rodoşiu, mutată la Piteşti, a fost încadrată domnişoara Marina Albescu, alături de directorul Gh. Vijelie. 
După inspecţia de la 20 ianuarie 1920, revizorul şcolar consemnează în registrul de procese-verbale: „Deşi în timpul ocupaţiei nemţeşti localul a fost cantonamentul soldaţilor şi cailor armatei duşmane, totuşi, în prezent, prin stăruinţa şi îngrijirea Dlui Diriginte, se prezintă în stare bună, având lipsă câteva geamuri". Despre mobilier notează că este insuficient faţă de numărul copiilor, dar în stare bunicică. 
Cât priveşte zestrea didactică, revizorul face următoarea notare: „Această şcoală era una dintre şcoalele cu o zestre didactică bogată. În timpul ocupaţiei s-a mai pierdut câteva dintr-ânsa".
Deoarece numărul şcolilor era în creştere, arată că se impune al III-lea post „care se va înfiinţa anul viitor". Într-adevăr, începând cu februarie 1922, şcoala primeşte postul III, pe care este încadrată domnişoara Florica Vijelie, alături de directorul Gh. Vijelie şi Marina Alexandrescu (fostă Albescu), însă spaţiu nu era disponibil. Postul III a început să funcţioneze într-o sală neîncăpătoare „cedată gratuit de tatăl Domnului Diriginte", dar ministrul a numit pe acest post, începând cu martie 1922, în locul Floricăi Vijelie, pe C. Alexandrescu, iar din septembrie, alături de Gh. Vijelie, funcţionează Maria Edulescu şi pr. Nicolae Neagoe. 
Revizorul şcolar comunică acest lucru şcolii, cerând, în acelaşi timp, comitetului şcolar să-i pună la dispoziţie o sală pentru cursuri, făcând precizarea: „Doresc să nu se facă dificultăţi pentru funcţionarea acestui post". 
Comitetul şcolar a luat hotărârea să extindă clădirea actuală a şcolii şi să-i facă reparaţii la acoperiş. La 28 iulie 1925, revizorul notează că „am văzut lucrările pentru construcţia celei de a III-a sală de clasă, ca adaos la actualul local: era gata de zidărie şi tencuitul, toată tâmplăria care se va pune, la locul ei; scândura pentru duşumea este procurată şi lucrată şi grinzile pentru duşumea". 
Deoarece nu se făceau cursuri cu adulţii şi nici lucrul manual la toate clasele, revizorul şcolar a cerut executarea acestora. La inspecţia din 10 august 1922, constată: „Dl Gh. Vijelie ţine în curtea şcoalei cursuri de pregătire cu elevii absolvenţi de curs primar elementar în vederea examenului de admitere la şcoli secundare, şcoli normale şi seminarii"; avea 20 de cursanţi, dintre care doi în mod gratuit şi cursurile începuseră la 10 iulie. 
Dacă şcoala a avut rezultate bune, aceasta s-a datorat stăruinţei învăţătorilor, dar şi stabilităţii acestora la aceeaşi şcoală. Însă după anul 1922, o perioadă de timp, instabilitatea cadrelor a fost accentuată. Din toamna anului 1922, alături de directorul Gh. Vijelie, au funcţionat Maria Edulescu şi pr. N. Neagoe, iar din ianuarie 1924, şcoala primeşte postul IV pe care este încadrat Alexandru Moşoianu. Dar la inspecţia din 30 septembrie la clasa a IV-a, la care preda lecţiile Alexandru Moşoianu, „am găsit pe domnişoara Rădiţa Vijelie, detaşată aici în locul pr. N. Neagoe", la 24 octombrie a găsit pe Florica Vijelie în locul lui Alexandru Moşoianu; la 28 ianuarie 1925 funcţionau Gh. Vijelie - director, Alexandru Moşoianu, Rădiţa Vijelie şi Ştefan Braslă; în octombrie 1925 reapare pr. N. Neagoe, care era suplinit de Rădiţa Vijelie, însă pentru scurt timp, căci este înlocuit preotul cu Maria Braslă, apoi din nou Rădiţa Moşoianu (fostă Vijelie). 
La 22 octombrie 1926, revizorul constată că a început a se lucra lucrul manual la toate clasele: cu clasa I s-a făcut modelaj de pământ, cu clasele a III-a şi a IV-a fete se fac cusături naţionale, cu băieţii claselor a III-a şi a IV-a se lucrează genţi din aţă şi rafie. Revizorul mai arată că, din lipsă de spaţiu, clasa a II-a face cursurile „în o sală a localului de bancă", iar atelierul şcolar n-a fost înfiinţat. 
Am arătat mai sus că şcoala a avut de suferit din cauza instabilităţii cadrelor didactice. La aceasta s-a mai adăugat şi lipsa de armonie care ar fi trebuit să existe între învăţători. Din anumite motive, directorul Gh. Vijelie a fost suspendat din funcţie, făcându-i-se cunoscut ord. 1332 din 30 octombrie 1926. La 16 decembrie, revizorul s-a deplasat la şcoală pentru a lua parte la „darea în primire a zestrei şcolii" lui Ştefan Braslă „însărcinat cu această funcţiune". Directorul a refuzat să dea în primire „până nu va veni domnul inspector" de la Piteşti pentru a face altă anchetă. Acest lucru a făcut ca relaţiile dintre Gh. Vijelie şi Şt. Braslă să nu fie normale, primul plătindu-i poliţe lui Braslă după ce a revenit director şi mai ales după ce a devenit revizor şcolar. 
Din martie 1928 îl găsim din nou director pe Gh. Vijelie, învăţători fiind Alexandru Moşoianu, Ştefan Braslă şi Maria Braslă, până în ianuarie 1929 când este promovat în funcţia de revizor, iar director devine Şt. Braslă, pentru scurt timp, fiindcă din septembrie 1929 este numit în această funcţie Alexandru Moşoianu; revizorul este suplinit de Florica Vijelie. 
La inspecţia din 11 iunie 1928, populaţia şcolară era următoarea: clasa I - 41 înscrişi, 29 prezenţi; clasa a II-a - 22 înscrişi, 18 prezenţi; clasa a III-a - 18 înscrişi, 14 prezenţi; clasa a IV-a 52 înscrişi, 45 prezenţi; elevii din cursul superior nu prea frecventau şcoala. În anul şcolar următor, elevii din clasele V-VII lucrau în atelierul de tâmplărie cu Ştefan Braslă. 
Şcoala Ciulniţa a intervenit la minister pentru a fi sprijinită în acţiunea de înfiinţare a unei biblioteci şcolare. La 2 iunie 1928, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului face adresă către şcoala din satul Băila, comunicându-i că „aprobăm să daţi şcoalei primare din comuna Ciulniţa, acel judeţ, una din bibliotecile populare ce le-aţi primit de la noi complectă, după cum aţi primit-o, fără a opri vreo carte". 
La 19 aprilie 1929, şcoala este controlată de inspectorul şcolar Moise G. Marin şi nu o găseşte bine: în putina de apă se găsea mătasea broaştei, apa era murdară, putina nu avea canea şi nici cană pentru băut apă, în faţa şcolii era murdărie, clasele erau pline de păienjeni, tricolorul, plin de praf, „socoteli făcute pe pereţii claselor. Bine că n-a fost nici unul din părinţii elevilor pentru a vedea felul cum se îngrijesc clasele". 
Acelaşi inspector, la 18 septembrie 1929, face inspecţie „pe problema deschiderii şcolii şi punctualitatea învăţătorilor" la 16 şcoli. Şi ce a constatat? La Leordeni a găsit pe dl. Moşoianu Nicolae „cetind jurnal în clasă", în timpul orelor; la Ciulniţa pretutindeni „ordine şi curăţenie, ceea ce dovedeşte că dl Moşoianu ‹Alexandru›, noul director, este un harnic gospodar".
Cercul cultural Leordeni şi-a ţinut adunarea lunară pe 24 noiembrie 1929 la şcoala din Ciulniţa, la care a participat revizorul Gh. Vijelie, care consemnează în procesul-verbal de control: „Serviciul divin a fost oficiat de toţi preoţii în sobor, răspunsurile au fost date de corul Societăţii Înfrăţirea, format din învăţătorii cercului, şi dirijat de N. I. Moşoianu; în cadrul şedinţei intime s-a ţinut o lecţie la clasa a III-a despre electricitate; după-masă a avut loc şedinţa publică, la care au asistat mulţi săteni şi sătence", în cadrul căreia pr. N. Neagoe a ţinut o cuvântare prin care a îndemnat pe locuitori să frecventeze biserica, iar educatoarea Zoe Bustea, conducătoarea Grădinii de copii din Leordeni, le-a vorbit despre importanţa acestei instituţii; apoi a avut loc programul artistic dat de elevi, format din recitări de poezii şi coruri pe două voci. 
În cuvântul de încheiere C. Breazu, preşedintele cercului cultural, face următoarea apreciere: „Vrednic de remarcat şi în acelaşi timp şi curios e faptul că întreaga producţie şcolară şi reuşita ei se datoreşte numai domnilor învăţători Alexandru Moşoianu şi Rădiţa Moşoianu, când la această şcoală mai sunt învăţători". Recomandă să participe toţi la activităţi, „nu să-şi însuşească unul din munca altuia". Aluzia era la ceilalţi doi învăţători, Ştefan şi Maria Braslă. 
Din octombrie 1931, Gheorghe Vijelie nu mai este revizor şi este numit din nou director al şcolii, însă din iunie 1932 este numit subrevizor şcolar, fiind suplinit de Florica Vijelie, până în ianuarie 1934 când revine la şcoală. 
La examenul din 19 iunie 1935, şcoala a prezentat doar doi elevi de clasa a VII-a, la care preda lecţiile Ştefan Braslă, şi amândoi se prezentaseră foarte bine. 
În aceşti ani, Alexandru Moşoianu fusese folosit, în diferite perioade, ca subrevizor şcolar, fără a fi suplinit . 
În 1942 director este Alexandru Moşoianu, iar învăţători, Gh. Vijelie, Ştefan şi Maria Braslă, conducătoarea Grădinii de copii fiind Rădiţa Moşoianu. 
Pe baza ordinului primit de la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Muscel, elevii şi învăţătorii au fost împărţiţi în cinci echipe pentru activităţile ce urmau să se desfăşoare în vacanţa mare cu privire la „organizarea muncii de război". Toate activităţile erau consemnate într-o condică de către fiecare echipă: la lotul şcolar, serbări şcolare, curăţenia localului de şcoală, a curţii şi împrejurul şcolii, conservarea de legume pentru cantina şcolii; de asemenea, fiecare elev era obligat să adune câte un kg de plante medicinale; s-a stabilit ca toţi să procure fructe pentru a se face 4 kg de dulceaţă pe care să le trimită unui spital pentru răniţi de pe front; după puterea lor, să ajute familiile văduvelor şi mobilizaţilor; să îngrijească troiţa eroilor şi să dea ajutor preotului la curăţenia bisericii şi cimitirului; să se organizeze serbări pentru strângerea de fonduri necesare şcolii; elevii mari să dea ajutor directorului şcolii pentru aranjarea bibliotecii, muzeului, arhivei şi diferite lucrări de cancelarie. 
Cadrele didactice la 27 septembrie 1942 şi repartizarea claselor a fost următoarea: Gh. Vijelie, la clasele I şi VI, Alexandru Moşoianu, la clasele II şi V, Ştefan Braslă la III şi VII, Maria Braslă la clasa a IV-a; clasele V-VII învăţau lunea şase ore în perioada 15 septembrie - 1 noiembrie. 
Grădina de copii era condusă de Rădiţa Moşoianu. 
Învăţătorii au mai hotărât ca cei 900 de lei primiţi de la Casa Şcoalelor „din fondul Eustatiade" să fie folosiţi pentru cumpărarea de manuale de citire pentru elevii săraci. 
La 7 mai 1943, învăţătorii sunt convocaţi de subinspectorul şcolar pentru a le transmite unele ordine: cantina să funcţioneze până la finele anului, la fel cursurile supraprimare. Îi anunţă că în răstimp de 10 zile vor primi vizita mareşalului Ion Antonescu şi membrilor guvernului, iar învăţătorii să ia măsuri ca elevii să fie curaţi, organizaţi în echipe care să aibă grijă de „curăţenia claselor, curţii, closetului" şi grădinilor. Le face cunoscut că salutul va fi „Hristos a Înviat! Sănătate!", până la Înălţare, iar după aceea „Sănătate!". 
Era interzis să se mai spună „Sărut mâna, atât la doamne, cât şi la preoţi". De asemenea, le cerea să „organizeze expoziţii regionale şcolare cu lucrări ale elevilor, de desen, caligrafie, lucru manual, fotografii care să arate activitatea elevilor în grădinile şcolare şi în clase; să se înfiinţeze cartea eroismului în care să se scrie numele eroilor şi faptele lor de vitejie. 
Pentru ca populaţia să fie liniştită, li se cerea dascălilor „să ţină conferinţe în care să se arate necesitatea continuării războiului", cu subiectele: Pericolul bolşevic, Victoria finală, Contribuţia României la acest război, Combaterea zvonurilor neadevărate, Lipsurile din ţară nu sunt aşa mari ca în alte ţări. 
În mai 1944 director devine Gh. Vijelie, învăţătorii sunt cei din anii anteriori, la care s-au mai adăugat şi refugiaţii P. Teodor, B. Pleşca, E. Matei, Teodosiu. 
La 13 iunie 1944, învăţătorii, inclusiv refugiaţii, s-au adunat în „curtea băncii populare unde se ţin cursurile" şi „au luat la cunoştinţă" următoarele: „clasele I-IV vor ţine cursurile între orele 7-10 şi 3-6; cursurile supraprimare de trei ori pe săptămână: luni, miercuri, sâmbătă, de la 3-6; se vor începe cursuri cu extraşcolarii duminica, între 7-11 până la 30 iunie". 
În procesul-verbal încheiat se mai arată: „Întrucât au mai fost repartizate d-ne învăţătoare la această şcoală şi având în vedere noile instrucţiuni şi înfiinţarea subcentrului extraşcolar, împărţim munca după cum urmează: clasele I, IV, dna Gheorghiţa Baraniuc, II, III, dna M. Popescu, I, IV, dna M. Braslă, II, III, dna Aglaia Teodosiu, I, IV, Biţa Pleşca, II, III, Elena I. Vartic, I, IV, dl Teodosiu". După cum se poate vedea, sunt mulţi învăţători refugiaţi, care dublau pe cei locali ca să poată primi şi ei leafă. 
La supraprimar ţineau lecţiile Gh. Vijelie, Florica Vijelie şi Teodosiu. 
Anul şcolar 1944-1945 s-a deschis la 2 octombrie, clasele fiind repartizate pe învăţătorii locali şi refugiaţi astfel: Gh. Vijelie - director, la clasa a III-a şi cursul supraprimar, Florica Vijelie, la clasa a IV-a, Maria Braslă, la clasele I şi II - toţi dimineaţa; Aglaia Atanasiu, la clasele I, III şi Elena Vartic, la clasa a III-a, amândouă după-amiază. 
Au luat parte la deschiderea cursurilor şi inspectorul I. Sbârlea, Maria Radu, Vasile Radu şi Elena Sbârlea, toţi refugiaţi care locuiau la Leordeni, precum şi Rădiţa Moşoianu, conducătoarea grădinii de copii. 
După cum am arătat mai sus, cursurile se ţineau în curtea băncii populare locale, deoarece şcoala era ocupată de Academia Română. În procesul-verbal din 7 noiembrie 1944 se consemnează: „Întrucât Academia a eliberat şi ultima sală de clasă, am repartizat clasele în modul următor: clasa I, Dna Aglaia Teodosiu, a II-a, Maria Braslă, a III-a, Gheorghe Vijelie şi P. Teodosiu, a IV-a, Florica Vijelie şi M. Ciobotaru"; cursul supraprimar era condus de I. Ciobotaru; director era Gh. Vijelie. 
Deoarece o parte din refugiaţi au plecat în Moldova, la 7 martie 1945 s-a făcut o altă repartizare a claselor: I - M. Dobra, a II-a, M. Braslă, a III-a, Gh. Vijelie - director, a IV-a, Florica Vijelie, V, VI, şi VII, M. Ciobotaru; la Grădiniţa de copii Radiţa Moşoianu şi Iulia Ciobotaru. 
Începând cu anul şcolar 1945-1946, alături de învăţătorii de mai sus revine Ştefan Braslă, iar Niculina Bălan este nou încadrată. Din ianuarie 1946, „Ştefan Braslă rămâne ca director şi la analfabeţie şi culturalizare", iar la grădina de copii continuă doar Rădiţa Moşoianu, Iulia Ciobotaru trecând la clasa a II-a. 
Noua conducere a ţării şi-a pus în programul său şi problema lichidării analfabetismului. La 8 ianuarie 1948 se încheie un proces-verbal care este edificator: „Subsemnaţii membri ai Comitetului de coordonare - învăţători, preoţi, reprezentanţii autorităţilor comunale, şefii partidelor politice, reprezentanta comitetului feminin - convocaţi de directorul şcolii, în conformitate cu ordinul publicat în foaia oficială nr. 9-10, noiembrie şi decembrie 1947 şi foaia oficială nr. 1 după luna ianuarie 1948, întruniţi pentru a pune bazele comitetului de coordonare a muncii culturale şi a operei de alfabetizare prin şcolile de carte şi ne-am constituit" aşa: 
1. Directorul şcolii - Ştefan Braslă; 
2. Primarul comunei 
3. Reprezentanţii celor două partide muncitoreşti
4. Reprezentanta femeilor democrate 
5. Reprezentantul mişcării sindicale
6. Reprezentantul U.T.M.
Se făcea precizarea că din comitet fac parte învăţătorii, preoţii, notarul, moaşa şi agentul sanitar, dar la nevoie se poate apela şi la pensionari şi orice altă persoană competentă şi dornică de a munci pentru luminarea poporului. 
Apoi comuna a fost împărţită în sectoare pentru a se face recensământul analfabeţilor, după care au fost repartizaţi în cele două cicluri, în funcţie de nivelul fiecăruia. 
Directorul Ştefan Braslă îi atenţionează pe învăţători că trebuie să înceapă „propaganda" pentru analfabeţi spre a se prezenta la şcoală să înceapă cursurile, dacă nu trebuie să meargă la ei acasă. 
Apoi le-a transmis învăţătorilor că examenul pentru ciclul I urmează să aibă loc la 12 aprilie 1948, „cu fast deosebit", la care vor fi invitate autorităţile locale şi reprezentantul P.M.R., iar pentru ciclul II, la 25 aprilie. La ciclul I au fost examinaţi cinci, iar la ciclul II s-au prezentat trei. Toţi erau promovaţi. 
Numărul total de analfabeţi era de 78, repartizaţi la şapte învăţători, cărora li s-a transmis ca să insiste mai mult asupra tineretului, membrilor P.M.R., zilierilor, apoi să se orienteze către femei, bărbaţi până la 40 de ani şi în urmă, restul analfabeţilor. Tuturor li se vor preda la şcoală câte două ore, zilnic. Din toamna anului 1948 s-a stabilit să se predea lecţii tot la şcoală, dar de trei ori pe săptămână, câte două ore pe zi. 
Cu pregătirea analfabeţilor se ocupau cei patru învăţători ai şcolii (Ştefan Braslă, Maria Braslă, Niculina Bălan, Florica Vijelie) şi conducătoarea grădiniţei de copii, Rădiţa Moşoianu, ajutaţi, uneori, de învăţătorul pensionar C. Alexandrescu. 
Toată activitatea şcolară şi extraşcolară se desfăşura după o planificare, pe săptămâni, luni, semestre şi an. Se făceau şedinţe săptămânal, când se analiza activitatea pe săptămâna anterioară şi se stabileau sarcinile pe cea următoare. Comitetul de conducere amintit mai sus se amesteca în toate activităţile şcolii. Imixtiunea politicului în activitatea instituţiilor era tot mai accentuată, dar şi superficialitatea îşi făcea apariţia. 
În cadrul şedinţelor se prelucrau diferite „ordine" primite de la Inspectoratul Şcolar Muscel privitoare la: „creşterea producţiei şi a calităţii materiilor prime se poate face doar prin întrecerea între lucrători şi întreprinderi; succesele sunt din ce în ce mai mari, pe măsură ce se duce şi se face o muncă de lămurire; izbânda socialismului contra capitalismului este definitivă pe măsură ce timpul se scurge; toate întrecerile au luat avânt în cinstea zilei de 7 noiembrie (revoluţia socialistă din octombrie)". Cei patru învăţători şi educatoarea erau obligaţi să semneze că li s-au prelucrat aceste „ordine". 
La 13 noiembrie 1948 s-a fixat ca ultima oră a fiecărei sâmbete să fie „oră instructiv-educativă"; în fiecare clasă s-a ales câte un colectiv de elevi, condus de câte un responsabil-secretar, iar aceştia formau comitetul pe şcoală. Aceste colective analizau „disciplina şi învăţătura" pe fiecare clasă şi şcoală. Elevii erau îndrumaţi să critice aspectele negative din şcoală, dar să-şi facă şi autocritica; să ajute pe elevii mai slabi la învăţătură; să ia atitudine împotriva celor care nu respectau regulamentele şcolare. 
De exemplu, la 29 iunie 1949 a avut loc „plenara pe şcoală", la care au participat toţi elevii şi învăţătorii, fiind deschisă cu intonarea Internaţionalei. Apoi secretarii responsabili pe clase au prezentat rapoarte de activitate, s-au făcut critica, dar şi autocritica de către elevi şi s-au stabilit sarcini pentru viitor. 
În cadrul şedinţelor pe clase şi şcoală s-a stabilit ca în vacanţa mare să se adune plante medicinale, să fie întreţinută grădina de zarzavat a şcolii, să se facă expoziţii cu lucrările elevilor, să se organizeze serbări cu tineretul secundar, să se organizeze terenul de sport; în luna august trebuia făcută curăţenie în sălile de clasă şi curtea şcolii, să se desfunde şanţul din faţa şcolii etc., etc. Toate sub supravegherea învăţătorilor. 
Serbările erau organizate „în cadrul ARLUS", iar elevii de curs secundar „vor fi avizaţi şi chemaţi la şcoală prin ştafete şi clopot"; cu fondurile ce urmau să se strângă de la cele două serbări din iulie şi august trebuia să se facă reparaţia şi curăţenia şcolii şi reparaţia gardului din faţa clădirii. 
Aceste activităţi se făceau cu „muncă voluntară", care în timpul războiului s-a numit „muncă în folos obştesc" sau „muncă de război".
Dacă aceste activităţi ar fi fost dezbrăcate de amestecul brutal al politicului, rezultatele ar fi fost mai bune, mai eficiente şi cu alte efecte asupra formării caracterului elevilor. Rolul învăţătorilor, ca totdeauna, a fost determinant pentru ca elevii să meargă într-o direcţie sau alta.

După Al Doilea Război Mondial, greutăţile pentru şcoală au fost numeroase şi diferite. În şedinţa săptămânală din 23 februarie 1948, directorul Ştefan Braslă, în numele tuturor, spune: „Ne luăm angajamentul ca fiecare învăţător să-şi procure catalog, tablouri pentru „Colţul Republicii" şi prin contribuţia tuturora să plătim abonamentul la «Şcoala Nouă»". 
Învăţătorii au fost atenţionaţi de către director că salutul la intrarea şi ieşirea din clasă va fi „Trăiască Republica!" şi că era necesar să înveţe atât ei, cât şi elevii „Internaţionala". 
Prin ordinul Inspectoratului Şcolar Muscel din 18 februarie 1948, a încetat funcţionarea la această şcoală a învăţătorilor Iulia Ciobotaru şi M. Ciobotaru, astfel că repartizarea claselor s-a făcut în felul următor: clasa I - Maria Braslă, a II-a - Niculina Bălan, a III-a, Maria Dobre, a IV-a, Ştefan Braslă, V, VI, VII - Florica Vijelie. 
După reforma învăţământului din 1948, şcoala din Ciulniţa a rămas numai de patru clase (ciclul I), iar cei din clasele V-VII (ciclul II) urmau să meargă la şcolile din Budişteni sau Leordeni. 
Anul şcolar 1948-1949 a început cu Ştefan Braslă - director, Maria Braslă, Niculina Bălan şi Florica Vijelie, iar la grădiniţa de copii, Rădiţa Moşoianu. 
În şedinţa consiliului pedagogic din 14 noiembrie 1948 s-a stabilit ca sportul să fie executat de fiecare învăţător după „programul de gimnastică", iar ansamblul sportiv „se va face sub directa supraveghere şi responsabilitate a doamnei N. Bălan". 
Începând cu februarie 1949, funcţia de director al şcolii i-a fost încredinţată Floricăi Vijelie . 
Deşi numărul de gospodari în satul Ciulniţa nu a scăzut prea mult (398, în 1960, 367, în 2002), însă populaţia şcolară a scăzut mult şi aceasta din trei motive: o parte din tineri s-au mutat la oraşe, având sericii acolo; natalitatea a scăzut simţitor; o parte din părinţi şi-au mutat copiii la şcoala din Topoloveni (7-8 copii). 
Nu comentăm cauzele pentru care unii părinţi îşi duc copiii, chiar şi de grădiniţă, la alte şcoli, însă trebuie să le dea de gândit factorilor implicaţi în procesul de învăţământ. 
Şcoala care s-a bucurat de renume în zonă înainte de 1945, a ajuns ca în anul şcolar 2006-2007 să aibă în clasele I-IV doar 13 elevi. 
Au mai funcţionat ca învăţători la această şcoală: Zor Chiricioiu, Emilia Breazu, Ileana Stroescu, Ioana Briscu, Florica Zâmbroianu, Ioana Popa, Cornelia Albescu, Florica Mărăşoiu, Gheorghiţa Macavei.