Scoala din Glodu

Locuitorii satului Glodu au făcut jalbă la minister să li se aprobe înfiinţarea unei şcoli pentru a nu mai fi nevoiţi să-şi trimită copiii la Budişteni, depărtare de 3 km.

Cu decizia ministerială nr. 25601/1934 cererea s-a aprobat, astfel că şcoala a început să funcţioneze cu data de 1 martie 1934, aşa cum reiese din adresa învăţătorului acestei şcoli, înaintată revizorului şcolar la 1 martie 1934: „Şcoala Primară din satul Glodu, pendinte de comuna Budişteni, post nou înfiinţat prin decizia onor Minister […] azi 1 Martie a luat fiinţă, făcându-se o sfeştanie de preotul C. Badea, fiind faţă dl primar al comunei şi un număr destul de mare de oameni. De azi încolo şcoala de sus numită începe cursurile regulat". 
Învăţător şi director al şcolii a fost numit C. Cârstoiu. 
Şcoala funcţiona într-un local închiriat, de aceea învăţătorul, la 14 aprilie 1934, informează prefectura despre acest lucru, menţionând că „în vara anului acesta urmează a se începe construcţia localului", însă oamenii sunt săraci, de aceea solicită un ajutor bănesc. 
Cu toate că nu mai erau nevoiţi să meargă la altă şcoală, nu toţi frecventau regulat. De aceea învăţătorul, la 16 aprilie 1934, trimite lista cu absenţii la Comitetul Şcolar al comunei Budişteni: erau absenţi din clasele I-III, şi toţi părinţii ai căror copii absentau au fost amendaţi. 
Primii absolvenţi a patru clase de la această şcoală au fost şapte, trei băieţi şi patru fete; la 15 septembrie 1934, noul învăţător al şcolii, Ion Coman, trimite listă nominală cu aceştia la şcoala din Budişteni pentru a fi înscrişi la cursul supraprimar. 
Local potrivit pentru desfăşurarea cursurilor nu era, dar nici bani pentru zidirea unei clădiri nu erau. De aceea, învăţătorul scrie Comitetului Şcolar al comunei Budişteni să aprobe organizarea unei serbări şcolare pe data de 15 iulie 1934 „urmată de dans, care să aibă loc în saloanele şcolii Budişteni centru"; aceeaşi adresă o trimite şi prefecturii şi revizoratului şcolar, la 3 iulie; solicitarea a fost aprobată, dar fără dans. 
Şanse de a strânge bani pe această cale erau mici. De aceea, la 10 decembrie 1934, solicită prefecturii „ajutor bănesc pentru a începe în primăvara următoare"; cere ajutor şi la Comitetul şcolar al judeţului Muscel şi Comitetului Şcolar al comunei Budişteni. 
La 21 octombrie 1934, comitetul şcolar comunal a luat în discuţie necesitatea construirii unui local pentru şcoală, având în vedere donaţia făcută comunei de Emanoil Ionescu a unui teren de 1 ha situat „în mijlocul satului". 
La 30 iunie 1935 s-a stabilit că de nu se vor găsi fonduri pentru confecţionarea băncilor, atunci se vor închiria de la şcoala din Ciulniţa „cum s-a mai procedat şi pe anul trecut". 
Şcoala suferea în primul rând că nu avea local propriu, ea funcţionând cu chirie în casele lui Gh. Necşoiu, pentru care plătea 100 de lei lunar. La 8 mai 1936, chiria era neplătită pe şase luni şi era ameninţată cu evacuarea. Dar şi pentru faptul că nu avea mobilier corespunzător şi suficient, şi nici material didactic. La 14 februarie 1936 informează pe revizorul şcolar despre dotarea şcolii: opt bănci împrumutate de la şcoala din Ciulniţa, o tablă, un vas pentru apă cu canea, un clopoţel, o ştampilă, trei hărţi mici geografice, un numărător. 
La 28 iulie 1936, învăţătorul îl roagă pe directorul şcolii din Ciulniţa să-i dea cele opt bănci definitiv. 
Din nou face apel la Comitetul şcolar al judeţului Muscel, cerând să i se dea gratuit 10 bănci sau pupitre, iar Casei Şcoalelor îi solicită material didactic. 
Noul învăţător şi director al şcolii, Aurel Gh. Popescu, numit în locul lui Ion Coman, decedat în iunie 1935, a continuat demersul pentru construirea localului şi dotarea şcolii cu cele necesare. 
Acesta a cerut permisiunea directoarei Şcolii de Gospodărie Rurală din Budişteni să participe şi şcoala din Glodu la organizarea balului din vara anului 1936, primind în schimb o treime din câştig. Directoarea, fiind soţia învăţătorului solicitant, a acceptat şi acesta a primit 1070 de lei, pe care i-a întrebuinţat la facerea unui closet de scânduri la şcoală, la vopsirea băncilor şi alte mici întrebuinţări. 
Posibilitatea de a se construi şcoală de către locuitorii satului era mică. Salvarea a venit de la Dumitru Alimănişteanu din Bilceştii Muscelului, fost secretar de stat în Ministerul Finanţelor, la care a apelat învăţătorul. 
Printr-o carte poştală din 15 iunie 1938, învăţătorul Aurel Popescu este anunţat de către Petre Ionescu-Muscel, director la „Revista Positivă Penală şi Penitenciare" din Bucureşti, că va sosi la Glodu pe 31 iunie „cu un arhitect spre a vedea situaţiunea terenului cumpărat la Glodu de către D. Alimănişteanu, spre a ridica acea sală de şcoală, în vederea elaborării planului de construcţie. Îl roagă să-l anunţe şi pe Mănac, fostul primar. 
La 26 septembrie 1938, învăţătorul informează pe revizor despre situaţia şcolii din Glodu, arătând că Dumitru Alimănişteanu a cumpărat 880 m2 „cu banii d-sale", pe care se construieşte şcoala alcătuită dintr-o sală de clasă, cancelarie şi hol. Precizează că s-a început construcţia la 1 august şi în acel moment era gata de roşu. Avea speranţa că până în toamna anului 1939 să fie terminată. În acel moment funcţiona într-o încăpere, cu chirie, cu dimensiunile de 3,50 x 3,50 m. 
Ca recunoştinţă, directorul şcolii şi oficialităţile comunale au propus ca şcoala să-i poarte numele lui Dumitru Alimănişteanu. 
După terminarea construcţiei, acesta urma s-o doneze Casei Şcoalelor pentru a fi folosită de către săteni. 
La 12 septembrie 1938, avocatul Petre Ionescu-Muscel (de fel din comuna Domneşti - Muscel) îl întreabă pe învăţător despre mersul lucrărilor, informându-l că propunerea lor va fi comunicată după efectuarea actului de donaţie. 
Învăţătorul îi răspunde, la 27 IX 1938, că a primit până la acea dată 55.000 de lei şi „dacă mai lucrăm în zilele de 29 şi 30 septembrie o terminăm de roşu, după care vă dăm situaţia cheltuielilor". 
Începând cu 10 septembrie 1939, Aurel Popescu este concentrat, fiind înlocuit de Nicolae Pârjolea care, la 1 decembrie, anunţă ministerul că localul este gata „şi în cel mai scurt timp va fi donat onor Ministerului Educaţiei Naţionale". Îi mai lipseau mobilierul, împrejmuirea şi magazia de lemne, pentru care cere un ajutor de 15.000 de lei. La aceeaşi dată i-a solicitat şi prefectului 5.000 de lei pentru closet şi mobilier. 
Anul şcolar 1939-1940 s-a desfăşurat tot în casa închiriată de la Gheorghe Necşoiu. La 7 mai 1940, învăţătorul face cunoscut Comitetului Şcolar al comunei Budişteni că proprietarul „a încuiat uşa şi trimis copii acasă pentru neplata chiriei", astfel că „până la soluţionare vor face lecţii cum vor putea". 
La 5 octombrie 1940, învăţătorul face cunoscut inspectorului şcolar al judeţului Muscel că în anul şcolar 1940-1941 nu are unde funcţiona, deoarece cei câţiva gospodari care dispun de câte o cameră mai bună „nu voesc să mai primească şcoala"; în acel moment, cursurile se desfăşurau într-o încăpere „necorespunzătoare şi fără sobă". Mai arată că şcoala cea nouă „deşi terminată, nu este încă donată" şi cere să se aprobe să funcţioneze într-o sală din cele trei de lângă şcoala din Budişteni. Inspectoratul nu este de acord din cauza depărtării şi-i cere să rămână unde se află, fiindcă se va interveni la prefectură pentru a i se da lemne de foc. 
La 6 aprilie 1941, învăţătorul informează inspectoratul şcolar că prefectul a fost în comuna Budişteni şi i-a cerut să intre în noul local de şcoală, ceea ce a şi făcut. 
Şcoala era de zid, pe temelie de beton, acoperită cu ţiglă, cu următoarele dimensiuni: sala de clasă, 7,65 x 5,85, în interior, cancelaria, 3,45 x 2,35, holul, 3,45 x 3,30, veranda, 3,45 x 1,10 m. 
Procesul instructiv-educativ se desfăşura greu, în condiţiile lipsei unui local corespunzător, a mobilierului şi materialului didactic. Numărul copiilor de vârstă şcolară nu era mare, dar nici cei care erau înscrişi nu frecventau toţi. 
La 29 iunie 1935, învăţătorul înaintează la revizor o situaţie şcolară referitoare la anul şcolar încheiat.

	Clasa I		Clasa a II-a		Clasa a III-a		Clasa a IV-a		Total
	B	F	B	F	B	F	B	F	B	F
Înscrişi	4	5	3	3	1	2	3	2	11	12
Frecventat regulat	3	4	3	3	1	1	2	-	9	8
Promovaţi	1	1	-	1	-	1	1	2	2	5

 

Arată că au absentat cinci nemotivaţi şi au fost amendaţi; cursuri cu adulţii şi şezători nu a ţinut, casa de economie n-a funcţionat; a ţinut conferinţe cu ocazia sărbătorilor naţionale. 
Familiile satului erau sărace, de aceea unii copii erau îmbrăcaţi şi încălţaţi necorespunzător. Înţelegând nevoile acestor copii, la 21 noiembrie 1934, parohia Budişteni face cunoscut şcolii din Glodu hotărârea consiliului parohial ca din fondul bisericii „să se cumpere cu suma de 500 de lei opinci pentru copiii săraci care urmează la şcoală". S-a cerut învăţătorului o listă cu patru copii dintre cei mai săraci, iar acesta a propus şapte elevi. 
Cu privire la activitatea în afara orelor de clasă, învăţătorul Aurel Popescu raportează revizorului, la 6 octombrie 1935, următoarele: „am organizat şi am dat […] serbarea «Săptămâna fructelor»; neavând sală de clasă spaţioasă şi timpul fiind bun, s-a făcut în grădina şcolii. Cu elevii şcoalei respective şi cu elevele Şcoalei de Gospodărire Rurală gradul I din localitate au executat în faţa personalului acestei şcoale şi a locuitorilor din satul Glodu cântece, recitări şi dansuri naţionale"; după aceea le-a vorbit despre «Săptămâna fructelor», subliniind importanţa fructelor pentru hrana omului, îndemnându-i pe locuitori să sădească pomi. 
Deoarece locuitorii începuseră să strângă recolta din câmp şi elevii nu mai frecventau şcoala, comitetul şcolar rural, primarul şi învăţătorul au „suspendat cursurile şcolare pe timp de şase zile, de la 14-20 octombrie a.c." urmând ca în luna iunie să se prelungească şcoala tot cu şase zile; revizorul a aprobat. 
Condiţiile de desfăşurare a cursurilor au rămas aceleaşi, dar frecvenţa elevilor s-a mai îmbunătăţit. La 5 iulie 1937, învăţătorul trimite la revizorat situaţia cu privire la anul şcolar 1936-1937, făcând precizarea că au lipsit motivat 10 elevi, nemotivat trei, iar doi au fost amendaţi . 

	Clasa I		Clasa a II-a		Clasa a III-a		Clasa a IV-a		Total
	B	F	B	F	B	F	B	F	B	F
Înscrişi	3	2	3	5	2	5	3	1	11	13
Urmat regulat	2	1	2	4	2	2	2	1	8	8
Promovaţi	2	1	3	4	2	4	3	1	10	10
Repetenţi	1	1	-	1	-	1	-	-	1	3

În raportul său către revizor arată că şcoala este vizitată de către medicul Circumscripţiei Leordeni de cinci-şase ori pe an, iar de către agentul sanitar, de două-trei ori pe lună. 
Prin intermediul învăţătoarei Maria Edulescu, şcoala a primit obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte de la doamne binevoitoare din Bucureşti şi învăţătorul le mulţumeşte la 10 ianuarie 1938: 10 bucăţi flaneluţe, trei bucăţi şorţuri, două perechi de pantofi, două perechi de ciorapi, cinci păpuşi, o cutie de bomboane. Toate au fost împărţite pe 22 decembrie 1937. 
În raportul către revizorat, din 26 septembrie 1938, directorul şcolii prezintă informaţii privitoare la dotare, veniturile şi cheltuielile şcolii: nu are teren pentru grădina şcolară, are opt bănci şi o tablă; de la comitetul şcolar primeşte, anual, 150-200 de lei pentru curăţenie şi 300-400 de lei pentru lemne de foc; cheltuielile anuale ale şcolii erau mai mari: 300 de lei pentru curăţenie, 500 de lei pentru lemnele de foc, 1.000 de lei pentru chiria localului „pe care am plătit-o din serbări şi rabatul cărţilor, la măturatul cu copiii şcoalei". 
Mai adaugă faptul că pentru localul nou este nevoie de 20 de bănci, o catedră, o tablă şi un dulap; are farmacie într-un mic dulap, cu medicamente de primă necesitate, cumpărate cu banii lui şi le dă copiilor gratuit. 
La ordinul revizorului şcolar Ilie I. Stănculescu, directorul şcolii răspunde, la 29 aprilie 1939, următoarele: grădina şcolară, în suprafaţă de 900 m2, aflată pe terenul proprietarului şcolii, este lucrată sistematic; teren şcolar, muzeu, atelier şcolar şi cantină şcolară nu are, are farmacie, C.E.C., bibliotecă şcolară (33 de volume). 
De la 1 septembrie 1939, învăţător şi director al şcolii devine Nicolae Pârjolea care informează revizoratul că începând cu 1 noiembrie 1939 a înfiinţat cantină pentru 14 copii săraci, masa fiind asigurată „de către oamenii binevoitori ai satului, de două ori pe săptămână". Într-o informare către Primăria din Budişteni, din 6 martie 1941, arată că funcţionează cantina, distribuind 112 covrigi şi 0,5 kg zahăr. „În plus se dă săptămânal câte o masă de fruntaşii satului, la 10-12 copii săraci"; până la acea dată se dădeau două mese. În privinţa surselor cantinei, arată că a primit de la prefectură 250 de lei, de la săteni 225 de lei şi 0,5 kg de zahăr. 
Într-o altă informare către primărie, arată că între 5 şi 18 martie „a dat elevilor de trei ori covrigi cu zahăr, cum şi două mese calde de către săteni"; altă dată le-au dat o masă caldă şi 1/8 pâine de fiecare elev, cheltuindu-se 120 de lei. 
La 29 iunie 1941, cantina dispunea de 1.000 de lei şi 5 kg de marmeladă. Deoarece şcoala dispunea de 500 m2 de teren, acesta a fost cultivat cu diferite legume, astfel că la 27 septembrie 1943, cantina dispunea de: 200 kg de cartofi, 12 kg de fructe, o ladă cu morcovi, trei lăzi cu sfeclă de zahăr, iar ca dotare avea: 10 farfurii din faianţă, 10 linguri din fier, 10 căni pentru ceai, o lingură mare, o cratiţă, un tuci. 
De la 6 octombrie 1943, cantina nu funcţiona „din lipsă de porumb". În luna ianuarie 1944 au servit masa 10 elevi - trei mese calde şi opt reci. 
Începând cu toamna anului 1939, şcoala are de suferit, ca mai toate, din cauza concentrărilor repetate la care erau supuşi învăţătorii. 
Iată perioadele de concentrare pe care le-a efectuat învăţătorul Nicolae Pârjolea de la şcoala din Glodu: 10. VIII. - 22. X. 1939; 1. XII. 1939 - 1. II. 1940; 29. III. - 28. IV. 1940; 6. VII. - 20. IX. 1940; 20. X. - 8. XI. 1940; 26. VI. - 5. IX. 1941; 11. I. - 22. I. 1944; 15. II. - 23. II. 1944; 29. II. - 11. III. 1944. 
Numărul copiilor şcolarizaţi creşte permanent, astfel că în anul şcolar 1939-1940, efectivul era acesta: clasa I - şase băieţi, cinci fete; clasa a II-a - patru băieţi, cinci fete; clasa a III-a - doi băieţi, două fete; clasa a IV-a - patru băieţi, patru fete; total 16 băieţi şi 16 fete, 32 de elevi.
După cum am arătat mai sus, începând cu 6 aprilie 1941, şcoala îşi desfăşura activitatea într-un local nou care satisfăcea nevoile elevilor satului. Însă ducea lipsă de mobilier şi material instructiv propriu. Am arătat că mobilierul era insuficient şi fusese împrumutat, apoi directorul de şcoală din satul Ciulniţa, ia materialul didactic, „împrumutat de la şcolile vecine". 
Localul nou nici la 2 iunie 1941 nu fusese donat Casei Şcoalelor, cu forme legale . 
În vara anului 1943, problema mobilierului şi a împrejmuirii localului de şcoală era tot nerezolvată. La 7 august 1943, învăţătorul cere ministerului suma de 100.000 de lei pentru a procura 12 bănci, două mese, două scaune, o tablă de scris, un dulap pentru arhivă şi un cuier pentru hainele elevilor. 
Iar comitetului şcolar comunal îi comunică nevoile ce are pentru cantina şcolară: o masă lungă, două scaune lungi, o cratiţă de 5 kg, un tuci de 8 kg. 
În sfârşit, la 26 septembrie 1943 cere inginerului Serviciului Tehnic al judeţului Muscel să întocmească deviz în vederea procurării mobilierului necesar, prin licitaţie, fiindcă primise 100.000 de lei de la minister; mobilierul cerut se compunea din: 16 bănci a 1,15-1,20 m, două mese (una la cancelarie, una în clasă), două scaune, o tablă pe picioare, un dulap pentru arhivă, un cuier pentru haine, o sobă de fier. 
În martie 1942, învăţătorul informează inspectoratul şcolar că „şcoala ţărănească" a căminului cultural comunal ţine o dată pe săptămână cursuri în fiecare sat al comunei; la Glodu fusese pe 3 martie, când au conferenţiat învăţătorii Aurel Popescu de la Budişteni şi Nicolae Pârjolea. Mai informează că şcoala ţărănească s-a înfiinţat la 1 februarie 1942. 
În februarie şi martie 1944, învăţătorul face raport la inspectorat despre activitatea şcolară şi „instituţiile anexă": nu are lot şcolar pentru câmp de experienţă, grădina şcolii, aflată în faţa clădirii, a fost cultivată anul anterior cu fasole, cartofi, sfeclă şi 3 kg de morcovi; nu are atelier şcolar; are un început de farmacie şcolară, are cooperativă şcolară - toţi elevii fiind membri, cu un capital social de 13.000 de lei; biblioteca se compune din 65 de volume (28, literatură, 15, ştiinţifice, 22 de reviste); cantina funcţionează cu 10 elevi; mobilierul făcut prin licitaţie era gata. 
Situaţia şcolară a elevilor la finele anului şcolar 1943-1944 a fost aceasta: 

	Clasa I		Clasa a II-a		Clasa a III-a		Clasa a IV-a
	B	F	B	F	B	F	B	F
Înscrişi	4	3	4	5	2	5	1	2
Frecvenţi	4	3	4	5	2	5	1	2
Promovaţi	3	1	2	4	1	4	-	2
Repetenţi	1	2	2	1	1	1	1	-

În toamna anului 1944, cursurile au început la 2 octombrie şi, alături de titularul Nicolae Pârjolea, au mai funcţionat, pentru scurt timp, refugiaţii Teodor Bran, Maria I. Rang şi Ilie D. G. Rang din judeţul Baia - Moldova. 
Copiii săraci au primit cadouri de la biserica din Budişteni, „de la doamne de binefacere" din Bucureşti, dar şi de la organizaţia politică Garda de Fier. La 24 decembrie 1940, învăţătorul face tabel cu cei opt elevi care au primit „efecte din banii daţi de ajutorul legionar judeţean", care au constat în: cinci jersee de bumbac, cămaşă, pantaloni, stofă, sandale de cauciuc, cămaşă de americă - fiecare a primit un obiect dintre acestea . 
Deoarece organizaţia „Straja Ţării" amintea de regele Carol al II-lea, legionarii au dat ordin primăriilor să se strângă toată corespondenţa şi obiectele care proveneau de la aceasta, de la toate instituţiile. La 20 decembrie 1940, învăţătorul N. Pârjolea îi trimite primarului, care era „reprezentant al Mişcării Legionare din comuna Budişteni […] toate hârtiile şi cărţile referitoare la fosta Straja Ţării". 
Inspectorul şcolar, la 4 octombrie 1946, constată că învăţătorul C. Dobra nu se afla la şcoală, fiind informat că ar fi „prizonier în U.R.S.S.", iar la şcoală era suplinit de Nicolae Moldoveanu . 
După Nicolae Moldoveanu au funcţionat la această şcoală Ecaterina Bubu, Victoria Fântâneru şi Lucreţia Fântâneru.
,Cutremurul din 1977 i-a provocat localului de şcoală mai multe crăpături, care s-au tot accentuat, devenind nefuncţional. Ca urmare, cursurile anilor şcolari 1985-1987 s-au desfăşurat în casele doctorului bucureştean Mircea Stroescu, fără a se plăti chirie. 
Astfel, şcoala a rămas fără local, însă nici copii nu mai erau; ultimii doi ani a funcţionat doar cu cinci elevi. Începând cu anul şcolar 1987-1988 şcoala s-a desfiinţat, elevii frecventând cursurile şcolii din Budişteni. 
La această situaţie s-a ajuns din cauza scăderii natalităţii şi a mutării tinerilor în oraşele unde lucrează. Interesant este faptul că satul, ca număr de gospodării, nu s-a micşorat în ultimele patru decenii, dimpotrivă, a crescut (55 în 1960 şi 107 în 2002), însă populaţia este îmbătrânită.